Connect with us

Povești mari

„Un Sfânt încă în viaţă!” – Interviu cu Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu

Published

on

Foto. episcopiahusilor.ro

Arhimandritul Mina Dobzeu este un sfânt încă în viaţă. Părintele Mina este botezătorul a mii de Nicolae, printre care şi cunoscutul Nicolae Steinhardt. Sute de amărâţi, mii de români anonimi, zeci de sfinţi neştiuţi ai credinţei, acoperiţi de smerenie, au fost botezaţi de acest “Dobzeu” ce îşi poartă crucea pe ultimul drum in chilia sa de la Episcopia Husilor. Preotul Mina Dobzeu are aproape 94 de ani şi tot atâtea trepte până la mântuire. În Postul Paştelui oamenii aşteaptă Învierea. El aşteaptă deja Înălţarea. E orb. Nu vede, nu aude, nu se poate mişca. Însă e nelipsit de la slujbe. Maicile de la Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îl duc în fiecare zi pe “crucea” unui cărucior. Cele două roţi seamănă mai degrabă cu două aure. Când intră în biserică, credincioşii simt că îl văd pe Iisus. Un Hristos pironit în crucea scaunului cu rotile. Coroana sa de spini e nepăsarea celor care l-au abandonat şi l-au părăsit, de la Iaşi, de la Bucureşti, de pretutindeni. Plânge cu lacrimi de fericire. De fapt, Sfânta Liturghie părintele Mina Dobzeu nu o aude, nu o vede, ci o simte. Ea miroase a tâmâie, a mir, a metanii întinse, acolo unde părintele nu se mai poate apleca decât cu gândul. Părintele Dobzeu ascultă Sfânta Liturghie cu braţele, o adulmecă cu fruntea, preotul Mina trăieşte slujba cu gândul. Cu speranţa unei vămi line spre lumea de dincolo, prin credinţa ce l-a caracterizat vreme de decenii. Stă ca o stană de piatră, dar cu asta vorbeşte ca un torent. , scrie Cristinel Popa pentru Jurnalul Național.

Dragos Popa: Cand am intrat in chilia sa, parintele parca stia ca o sa venim. Ne-a primit cu bucurie si ne-a marturisit  o multime de povesti deosebite.

Arhim. Mina Dobzeu: Ia sa va spun! Eu am fost luat de Domnul Iisus in lupta impotriva lui Antihrist. Am fost cu Domnul Iisus anul trecut (2014) şi am văzut raiul. Din chilie m-a luat! Mi-a spus că sunt băiatul Lui. Apoi m-a dus la rai. Acolo era tot asa, o multime de muritori, cu patriarhul care insotea sinodul de acolo si l-au primit pe Domnul Iisus ca pe un rege, cantand ‘Osana! Osana! Osana!’

A fost arestat de-a lungul vieţii, în mai multe rânduri, pentru atitudinea sa contra regimului comunist. A fost scos din monahism, exmatriculat din Facultatea de Teologie Ortodoxă şi trimis în detenţie la Jilava, pentru atitudinea sa contra Decretului, privind desfiinţarea mănăstirilor şi reducerea personalului monahal.  Din 1969 a slujit la Huşi, la Mănăstirea “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, unde a fost stareţ timp de zece ani. În 1988 a fost arestat pentru că i-a scris lui Nicolae Ceauşescu şapte scrisori cu privire la morala poporului român şi ateism.

Aflat la închisoarea Jilava, pe 15 martie 1960, Mina Dobzeu l-a convertit la credinţa ortodoxă pe marele cărturar Nicolae Steinhardt. Studiile pe care le începuse în anii 1957-1959, au fost continuate ulterior, Părintele obţinând titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie în 1971. În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru “răzvrătire” şi “uneltire împotriva siguranţei statului” A fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunarii. 

In continuare, parintele Mina ne-a povestit despre muritorii care vor merge in rai sau iad.

Dragos Popa: Parinte, cum e cu raiul? Care oameni credeti ca vor ajunge in rai si care in iad?

Arhim. Mina Dobzeu: Dar matale stii poruncile lui Dumnezeu? Cel ce pazeste poruncile lui Dumnzezeu, are pe Dumnzeu, are pe Hristos, are Mantuirea, iar cel ce nu are…cum au fost comunistii, fara Dumnezeu, merg in Iad. Pentru ca comunistii l-au tagaduit pe Dumnezeu si nu au vrut sa il cunoasca. Daca sunt si crestini, dar nu pazesc poruncile lui Dumnzeu si traiesc in pacate, ii judeca pe fiecare dupa faptele lor.

Punctul Culminant, acum urmeaza. Mai ales pentru ca am aflat de la parintele Mina, ca suntem vrednici de a sta langa el in cortul lumii.

Arhim. Mina Dobzeu: Ia sa luati aminte ce spun acum! Iata a venit acum cortul lui Dumnzeu asupra noastra. Acum sunteti sub cortul ceresc, iata ingerul imi tine lumanarea aprinsa, iar aici unde arat eu este mana ingerului. Pe mine ma insoteste cortul ceresc, in primul rand pentru motivul ca eu sunt orb. Imi aduce Domnul lumina, dar aceasta lumina este pentru mine si caldura.

Lumea este rătăcită de la ordinea morală, este în derivă, se zbate pe orizontală. Totul este învălmăşit, oamenii nu mai deosebesc binele de rău, pentru că s-au depărtat de Dătătorul a tot Binele. Calea de ieşire este ridicarea din toate puterile pe verticală prin refacerea sufletească a omului” – Mina Dobzeu.

Dragos Popa: In continuare, l-am rugat pe parintele Mina sa ne vorbeasca despre Rugaciunea Inimii.  Aceasta fiind cea mai puternică rugăciune a ortodoxiei. Rugăciunea lui Iisus, numită şi Rugăciunea inimii sau Rugăciunea minţii, este o rugăciune scurtă, simplă care a fost folosită, predată şi comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de creştinismul răsăritean.

Arhim. Mina Dobzeu: Eu sunt isihast! Adica de cand m-a luat Domnul pe mine lucrator, sa ii invat pe credinciosi sa se roage cu rugaciunea aceasta. “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ” Sa invatati aceasta rugaciune!
Cine zice aceasta se rugaciune se Mantuieste a zis Domnul! Si eu am spus in toata tara si am tiparit mii de carti pe care le-am raspandit la episcopii, scoli, seminarii si in toata tara.

Oricine poate spune rugaciunea inimii. E pentru toata lumea. Prima conditie este sa te impaci cu ceilalti. Fara pace in inima, fata de aproapele tau, nu poti porni sa te rogi. In ceea ce priveste locul rostirii acestei rugaciuni, el poate sa fie in biserica sau in odaia ta. In liniste totala, in singuratate sau in camara inimii tale, indiferent unde te-ai afla. Cum sa ne rugam? Mai intai zicem Tatal nostru si apoi, dupa cum spune Apostolul Pavel, “rugati-va neincetat”. Exista si o parte tehnica a acestei rugaciuni. Stam in genunchi sau pe un scaunel si incepem sa rostim rugaciunea cu mintea coborand in inima. Trebuie sa spui rar, in ritmul inimii: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” (aici pun vocea de pe yt). Acestea zise cu smerenie multa si fara sa gandim nimic altceva si fara sa ne miscam. In felul acesta, primim tarie sufleteasca si se face simtita lucrarea Harului dumnezeiesc. Cu timpul, pacea se va asterne in intreaga noastra fiinta. Asta trebuie facut de trei ori pe zi, si sa nu uitam sa coboram mintea in inima.” – Mina Dobzeu

Aceasta rugaciune este legata de bataile inimii si de respiratie. Ambele metode sunt bune la inceput. Pentru a te deprinde, poti spune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” pe inspiratie, apoi “Miluieste-ma pe mine, pacatosul” pe expiratie. Dar daca vei lipi rugaciunea de bataile inimii, aceasta nu va inceta niciodata. Sfatul meu este sa umbli la inima. Bate la usa inimii, loveste cu cuvinte. Mai intai cu vocea si apoi tainic. Asa vei deprinde inima sa se deschida si sa lucreze cu mintea, pana ce se va incalzi. Cand spui rugaciunea dupa bataia inimii, ritmul va fi altul si vei avea sapte timpi: 1. Doamne 2. Iisuse 3. Hristoase, 4. Fiul lui Dumnezeu, 5. miluieste-ma 6. pe mine, 7. pacatosul. Pentru omul de rand, zece minute dimineata, zece la pranz si la fel seara, si ii de ajuns.” – Mina Dobzeu

Dragos Popa: In continuare, parintele Mina Dobzeu ne-a vorbit despre Lumina Cereasca.

Arhim. Mina Dobzeu: Ce este Lumina Cereasca? Se numeste Lumina Necreata, adica nu este ceva separat. Se emana direct de la Dumnezeu, de aceea se numeste Lumina Necreata.

Parintele Mina, mai spune sa nu umblam dupa semne de la Dumnezeu, caci daca alergam dupa minuni se poate amesteca cel rau, care ne poate duce in ratacire. Smerenie si rugaciune, de atat avem nevoie. Sa nu umblam dupa supra-natural, ca noi nu stim sa facem prea bine distinctia, iar acolo se amesteca si cel inselator. Mantuirea noastra este prin credinta, har si fapte bune.

Dragos Popa: Parinte, ati spus undeva ca dupa rugaciune nu trebuie sa asteptam neaprat un semn de la Dumnezeu. Povestiti-ne, va rog!

Arhim. Mina Dobzeu: Matale cu mintea, nu poti sa sti gradul la care te-ai ridicat cu rugaciunea si cu trairea, dar Dumnezeu , celor care ating aceasta inaltime a rugaciunii in fapte bune si in toate, li se descopere.
Ce va spun dumneavoastra, am mai spus si la unii din jurul meu. Bai nu te inseala vrajmasul, bai nu te inseala? Eu nu cred! Asa am zis. Caci iata noi mai citim in vietile sfintilor si pe multi ii inseala vrajmasul. Dar eu le spun ca pe mine ma corecteaza Domnul.

Sa retineti lucrul principal si sa va bucurati ca astazi ati stat si dumneavoastra in cortul luminii. Asta sa va bucure!

Dragos Popa: Cum ne putem petrece timpul spre mantuirea sufletului?

Arhim. Mina Dobzeu: Noi suntem in trup si daca facem voia lui Dumnezeu, fiind in trup, inseamna ca si trupul participa la viata. Sufletul, spiritul si trupul participa si se face vrednic de viata cea vesnica.

Iar in final, parintele Mina, ne-a transmis ultimele sale sfaturi.

Arhim. Mina Dobzeu: Sa aveti cartea de rugaciune. Sa aveti un duhovnic, sa va spovediti si impartasiti mai des. Si sa transmiteti tot ce ati auzit. Sa comunicati si altora, ca ati trecut si dumneavoastra in lumina creatoare, ati stat si dumneavoastra in lumina creatoare, in cortul luminii creatoare, in lumina cea necreata.

Dragos Popa: Cum ar trebui sa fie oameni ca sa fie mai aproape de Dumnezeu?

Arhim. Mina Dobzeu: Sa aici aceasta rugaciune Doamne, Isuse Hristoase…. Cine are aceasta rugaciune se mantuieste. Adica trece Dumnezeu peste toate cele ale intunericului.

Inainte sa plecam din chilie, parintele a vrut sa ne arate ca inca nu si-a pierdut simtul umorului, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, acesta ne-a binecuvantat si a vorbit in limba engleza. Dumnezeu, il va invata pe parintele Mina, cate putin din fiecare limba. De ce? Pentru ca in Rai, nu doar el, ci noi toti, ne vom intalni cu toate popoarele lumii.

Multumiri:

Operator foto-video: Bogdan Ionuț Frențescu / Sergiu Suhăreanu

https://www.youtube.com/watch?v=NRIT74ajRqQ

Update (7 iunie 2018):

Părintele Mina Dobzeu, unul dintre cei mai iubiţi duhovnici ai României s-a stins din viaţă joi, 7 iunie 2018, la vârsta de 96 de ani. Mina Dobzeu şi-a trăit ultimii ani din viaţă într-o chilie modestă de la Mănăstirea ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, de pe lângă Episcopia Huşilor. Citeste mai mult aici.

Povești mari

Povestea brănencei Tatiana Drăgoiu, eroină la cutremurul din Italia!

Published

on

Lumea întreagă vorbeşte în aceste zile despre cutremul devastator produs în Italia. Un eveniment tragic în care şi-au pierdut viaţa sute de oameni de mai multe naţionalităţi. Cutremurul a înghiţit case, maşini, copaci şi tot ce s-a construit de-a lungul anilor în localitatea Amatrice. Printre dezastrul produs, puţini ştiu că acolo se afla şi Tatiana Drăgoiu, o brăneancă ajunsă în prima linie de salvare a echipelor de intervenţie.

Tatiana Drăgoiu ne-a povestit despre momentele dramatice prin care a trecut în timp ce desfăşura misiunea de salvare alături de colegii ei.

Despre Tatiana Drăgoiu

Tatiana Dragoiu, s-a înrolat în anul 2009 în Crucea Rosie, având funcţia de asistent, iar mai apoi, asistent şi şofer. A participat la mai multe cursuri şi concursuri, după care a trecut toate etapele şi a reşit să se încadreze în echipa naţională din Italia, a organizaţiei de salvare, Crucea Rosie. La scurt timp, Tatiana a reuşit să câştige “Trofeul de Maximă Urgenţă”.

I-a murit copilul din vina unui medic din Făgăraş

Tatiana ne-a povestit că şi-a pierdut copilul cu ani în urmă, din cauza unui medic din Făgăraş.

Apoi, când auzeam salvarea mă prindea atacuri de panică. Mă puneam jos la pământ şi plângeam. În Italia, salvarea îmi era vecină! Eram obosită să îmi mai fie frică de ea. Aşa că am decis să merg aproape să o văd. Nu o să uit niciodată acea zi!”, a povestit Tatiana.

Responsabilul de la Ambulanţă, nu a înţeles că Tatiana îşi dorea doar să atingă maşina. Aşa că, fără să îşi dea seama, românca noastră a primit un formular pentru a se înscrie în serviciul de ajutor. A completat formularul şi a dus actele necesare, fără să îşi dea seama ce documente completează.

Credeam că tot ce îmi cere, era pentru ca să pot intra să văd ambulanţa. După 3 săptămâni m-au chemat din nou. Atunci am înţeles că trebuia să i-au o decizie. Să fac ceea ce nu a facut nimeni pentru mine şi copilul meu! Cu 18 ani în urmă, dacă ştiam să fac ceea ce pot face acum, copilul meu ar fi fost viu. Nu mi-am putut salva copilul, dar Dumnezeu mi-a dat ocazia să salvez alte vieţi.”, a mai adăugat Tatiana.

A terminat cursurile și a început practica

“Pentru diplomă a fost mai greu. 5 km de urcat pe o stradă, cu 10 kg in spate, în 30 de minute. Eram 50 de persoane, dar am ajuns la capatul liniei. Când ajungeai în vârful muntelui trebuia să dăm primul ajutor la persoane. Râdeau toți de mine pentru că sunt micuță și am să cad cu sacul pe spate. La un kilometru am gasit una din colege, din grupa mea mea (eram la examenul din toata regiunea Lazio), avea piciorul sclintit. Am luat şi sacul ei, iar pe ea o trageam de mână în sus la deal.”, povesteşte Tatiana.

A intervenit la cutremurul din Italia

Românca noastră curajoasă a participat la salvarea persoanelor încă în viaţă, dar şi la transportarea celor care din nefericire s-au stins printre dărâmături.

“La cutremur am fost chemată la ora 3:40 şi mi s-au dat 15 minute să ajung la Centrala Operativă. La ora 6:00 eram sus la Amatrice.”, spune Tatiana.

Durere şi tristeţe în sufletul Tatianei

Am simţit durere şi tristeţe! Practic oraşul nu mai exista. Mergeam în mijlocul oraşului printre dărâmături. Încă se prăbuşeau pereţi din clădiri şi pur şi simplu simţeam vibraţia pământului. Aveam la dispoziţie 15 minute ca să ieşim de acolo, altfel riscam să rămânem printre dărâmături.

Tatiana Dragoiu, ne-a mai povestit că la astfel de misiuni, trebuie mult curaj şi atenţie. Aceasta spune că a fost o misiune la care risca să fie îngropată de vie, dar a fost atentă şi alături de colegi, a reuşit să ducă la bun sfârşit misiunea.

Sunt sensibilă, dar în momentul când îmbrac uniforma, ştiu că am o responsabilitate. Îmi pare enorm de rău că n-am putut ajuta mai mult, dar ştiu că am dat tot ce puteam da!“, a încheiat Tatiana Drăgoiu.

Continue Reading

Povești mari

Paula Măriuț Ciobanu, singura româncă printre cele 50 de personalități feminine ale picturii contemporane

Published

on

Paula Măriuț Ciobanu s-a născut în 1960, în comuna Traian din județul Bacău. Este singura româncă menționată între cele 50 de personalități feminine reprezentative pentru pictura contemporană. Paula Mariuț Ciobanu este membru academic și deține Ordinul lui Michelangelo Buonarroti, conferit de Academia Santa Rita din Torino. Pictează de când era copil. Nici nu mergea încă la școală, dar desena cu cărbune pe pereții casei bunicilor. Cursul vieții a stabilit-o undeva departe de casă, iar de ani buni, locuiște în Torino, Italia.

Cu o activitate apreciată atât în România, cât și în Italia, Paula Măriuț Ciobanu apare în volumul La donna nella storia dell’arte, adica Femeia in istoria artei. Pictorița a obtinut în timp, numeroase distincții și premii, astfel fiindu-i recunoscut talentul și originalitatea la nivel internațional.

Italia i-a adus artistei nu doar o viață mai bună, ci și o carieră mult mai sigură. Totuși, în interviul acordat, Paula Măriuț Ciobanu spune că rădăcinile îi sunt în România, iar într-o zi speră să se poată întoarce la casa ei, acolo unde simte cu totul o altă satisfacție.

În anul 2007, când a venit pentru prima dată în Torino, artista a declarat presei ca a avut un șoc. “Mi-a fost greu să mă adaptez atunci când m-am trezit într-o lume în care nu cunoșteam și nu mă cunoștea nimeni. Am avut un șoc. Nimeni nu știa cine este Paula”.

Departe de locul natal, Paula Măriuț Ciobanu continuă să își exprime atât durerea, cât și bucuria, prin culori vii. De-a lungul carierei, operele artistei au fost expuse de nenumărate ori în cadrul unor mari expoziții din România, Italia, Belgia, Olanda, Ungaria, Franța și Republica Moldova.

Foto. Paula Măriuț Ciobanu

Zeci de ani vă despart de copilăria dumneavoastră, dar vă mai amintiți cum a începutut totul?

Am fost un copil născut la țară. Provin dintr-o familie de patru fete și patru băieți. Tatăl meu a fost șofer, mama mea casnică, ne-a crescut. Am fost un copil foarte iute, ager, săream pe cai, în copaci, în pădure, iar bunicii mei m-au protejat foarte mult. Luam cărbunele din jar când era stins și pictam toți pereții. Fluturi, pești și tot ce apărea în mintea mea de copil la 5 ani. Ei văzând ce fac, transmiteau mamei mele.

Și totuși, ce v-a determinat să continuați pe acest drum al artei? Să alegeți arta – pictura, drept mod de exprimare a sentimentelor?

În clasa I, când m-am dus la școală, după ce ne-a predat alfabetul și am învățat să scriem, doamna învățătoare Iacob Monica, pe fiecare dintre noi ne-a pus să scriem ce dorim să ne facem când vom fi mari. Eu am scris, pictor! Dintr-o clasă de 30 de copii, eu sunt singura care, iată, mi-am ținut promisiunea. Apoi, din clasele V-VIII, am avut-o profesoara de desen pe Busuioc Aspazia, iar mai apoi, la liceu (Liceul de Arte din Bacău) i-am avut profesori pe Velea Gheorghe (pictură), Velea Salomeea (grafică) și Pinca petru (sculptură). Am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Bacău, la clasa domnului Doftei Constantin. Eu le mulțumesc, căci datorită lor am ajuns acum unde sunt.

În orice profesie este nevoie de multă pricepere, dar și de foarte multă inspirație. Paula Măriuț Ciobanu spune că momentele în care simte supărare mare, prinde acea stare puternică de inspirație, moment în care operele de artă își fac apariția. Subiectele din tablourile sale, reprezintă în primul rând, o promisiune facută bunicului. „I-am promis bunicului că n-am să pictez Abstract și m-am ținut de cuvânt. Am continuat să pictez chipuri de copii, oameni, peisaje și icoane, ca lumea să înțeleagă ce vreau să redau prin mintea și prin inima mea deschisă. Aș putea spune că am pictat visul unui copil, ceva așa mai … care ne face să zburăm prin Univers.”

Foto. Paula Măriuț Ciobanu

Vă rog să ne destăinuiți câte puțin din tehnicile pe care le folosiți în prezent.

Tehnica mea este una liberă și pornește de la al meu Motto, prin care spun că viața mea e un joc al punctelor, liniilor și formelor infinite. Nu ești singurul care abordează acest subiect. Am explicat mereu că eu plec de la un singur punct. În imaginație, niciodată nu mi-am făcut o compoziție, nu m-am gândit la ce vreau să pictez. Lucrând la mai multe tablouri în același timp, las o culoare să se usuce, apoi revin la ea și tot așa. Culorile se suprapun mai apoi și îmi iese efectul pe care mi-l doresc cu adevarat. Lumină, transparență, un pic de joc de lumină și umbră. Așadar, compoziția și culorile, vin de la sine. La fel de important este că nu pictez în alb-negru, deoarece este o nuanță sumbra și dură, cel puțin, așa simt eu. Pictez numai în culori vesele. Folosesc culori vii! Pe de altă parte, pensulele pe care le folosesc au ceva special. Sunt făcute din părul meu! Părul crește mereu, iar eu pictez mult și am sute de pensule confecționate de mine.

În diversitatea operei sale întâlnim o tehnică aparte. Privind, fiecare punct ne duce cu mintea spre o speranţă; acest sentiment îl creează operele Paulei Măriuţ Ciobanu, care dau impresia unor explozii de culori şi emoţii.

Foto. Paula Măriuț Ciobanu

În urma unei lucrări finalizate, ați simțit vreodată că nu este ce trebuie și că este necesar să o luați de la capat?

Nu! Cred că nu mi s-a întamplat niciodată. Îmi amintesc totuși o întâmplare dintr-o galerie unde am fost invitată cu o lucrare. Era prima mea lucrare, dar pe care am rupt-o la final! Eram tânără și probabil eram în acel stadiu în care eram conștientă că profesorii noștri nu ne explică toate secretele picturii. Acum, când merg într-o expoziție, merg pe patru anotipuri, astfel să le placă tuturor. Peisaje, flori, portrete, icoane, colaje. Eu, resturile de hârtie nu le arunc, fac colaje din ele. O să vă arăt!

Dacă v-aș întinde chiar acum o pânză albă, ce ați picta?

În acest moment aș picta 3 îngeri. Acești îngeri ar reprezenta copiii mei pe care îi veghez neîncetat. Sunt mândra de cei trei copii ai mei! Sunt creațiile mele Divine care m-au încântat sufletește și datorită lor îmi ies lucrările din ce în ce mai frumos și mai colosale.

Pentru fiecare dintre noi, probabil că familia este un punct de plecare. Ce reprezintă familia pentru dumneavoastră?

Eu mulțumesc în primul rând soțului meu pentru că m-a sprijinit în cele mai grele moemente ale mele. El îmi spune de fiecare data să continui, chiar dacă oamenii în general aveau obiceiul de a mă descuraja. Sunt și oameni răi, egoiști, dar nu trebuie să ne aplecăm asupra acestora. Fiecare pictor este trimis de Dumnezeu și El ne-a așat pe Pământ pentru a crea. Iar pe de altă parte, așa cum am precizat, datorită copiilor mei, lucrările mele ies atât de vesele.

Așadar, iată că și în situația Paulei Măriuț Ciobanu, familia a jucat un rol extrem de important. Astfel, artista de origine română a găsit puterea și energia necesară pentru a continua, iar acum este un nume greu în această industrie. Ce-i drept și păcat, poate că nu în România, dar în Italia, oamenii o cunosc, o recunosc și o respectă.

Din 2007 este membru al Academiei Internaționale Santa Rita din Torino, unde, împreună cu alți artiști români, participă la evenimente artistice importante și expoziții de grup de nivel internațional. În 2009 a deschis prima sa expoziție personală la Torino, foarte apreciată de criticii de specialitate. În 2011 a primit titlul de Membru Academic prin Ordinul lui Michelangelo Buonarroti, conferit de Academia Santa Rita din Torino.

Foto. Paula Măriuț Ciobanu

Sunteți născută în comuna Traian din Bacău. De ce ați ales să plecați, să vă stabiliți în Italia și să pictați pentru italieni, nu pentru români? Oare pentru un trai mai bun?

Soțul meu este plecat în Italia de peste 20 de ani, iar eu am rămas să cresc cei trei copii ai noștri. Poate că am fi plecat cu toții, dar soțul meu nu câștiga suficient pentru a pune la punct toate actele necesare. Așadar, eu am rămas acasă alături de copii, iar ăn momentul ăn care împlineau 18 ani, i-am trimis pe rând câte un copil. Eu sunt ultima care a plecat, în urma cu 5 ani. Pentru mine, străinătatea a fost un șoc! Necunoscând limba italiană, oamenii, tradițiile și obiceiurile, m-am acomodat foarte greu.

Cum v-au primit italienii fiind româncă?

Vecinii mei italieni, chiar mi-au întins o mână de ajutor la nevoie, iar pentru asta eu le mulțumesc. Nu toți vecinii sunt buni. Sunt și răi, de fapt, pe oriunde sunt de toate felurile. Însă, mi-am făcut prieteni aici prin toate aceste asociații de români. Toți mă cunosc acum! Sunt ca o oaie albă a Torinoului. Cine este Măriuț? Un simplu pictor. Italienii, dar și românii mă solicită mereu să le pictez afișe pentru evenimentele lor. Unul dintre cele mai mari are peste 10×9 m.

Nu este o noutate pentru nimeni, faptul că arta nu este valorificată și poate, nici plătită așa cum trebuie. Dumneavoastră reușiți să trăiți din asta sau vă ocupați și cu altceva?

Din pictură nu se trăieste! Am altă meserie din care trăiesc. Sunt coafeză, mă pricep la manichiură-pedichiură, pictez unghii, fac și masaje, și puțin cu puțin, din asta câștig. Însă, din pictură nu se trăiește! În toată lumea se spune că arta este săracă și într-adevar așa este. Poate doar după moarte noastră, picturile noastre sa fie o valoare, dar acum … nu. Am reușit de-a lungul vieții mele să vând multe tablouri unor colecționari, din țări precum Olanda și Belgia, dar la prețuri destul de mici.

Faptul că sunteți româncă, a însemnat vreodată un dezavantaj aici în Italia?

Nu, din contra! Eu când am plecat din România, am luat cu mine doar cu câteva lucrări pe care să le arăt și lor, iar apoi au început să mă cunoască mai bine și așa au început să mă respecte.

Vă mai amintiți care este prima lucrare pictată?

Primul meu desen, atunci când am început să lucrez cu cărbune, a fost un pește și un fluture. Mie îmi plac foarte mult fluturii! Am pictat în jur de 5.000 de fluturi de-a lungul timpului, iar copiii mei aveau un obicei de a mă tachina și îi ștergeau mereu cu buretele, într-un mod frumos.

De ce fluturi? Ce simbolizează fluturii pentru dumneavoastră?

Când eram mică, priveam fluturii cum zboară de pe varză și mereu îmi spuneam … Doamne, dacă aș avea și eu aripi, aș zbura spre cer! Uneori visez că sunt pe o scară, cu aripioare de fluture, iar asta mă determină să pictez fluturi în continuare. Sunt o femeie simplă, prin tot ce se numește om în viață.

Probabil că suntem cu toții oameni simpli, dar cred că trebuie să știm cum să valorificăm această simplitate și să ne descoperim talentul. Cred că toți oamenii sunt talentați într-un fel sau altul.

Mie spre exemplu, de mică mi-a plăcut și baletul. De multe ori am pictat balerine în portul nostru național, cu care de altfel mă îmbrac cu fiecare ocazie specială și mai ales de sărbători. Toți pictorii de pe aici mă privesc cu admirație și rămân uimiți de frumusețea costumului nostru popular. Am adus cu mine, aici în Italia, câteva costume pe care le am de la bunica mea, eu fiind a patra generatie care le îmbracă.

Care a fost cea mai mare satisfacție din cariera dumneavoastră?

Cea mai mare satisfacție a mea până în prezent, a fost să apar în cartea care evidențiază cele mai mari 50 de pictorițe ale lumii. A fost visul meu! Cartea prezintă câte o pictoriță din fiecare țară, printre care, iată, și o româncă. Cei care au făcut selecția pentru volumul în care apar și eu, s-au interesat de toate lucrările și realizarile mele și au considerat că merit să apar acolo. Și astfel, am simțit cum munca mea a fost ridicată la un rang înalt.

Foto. Mausoleo della Bela Rosin

Unde vă simțiți mai apreciată, în România sau în Italia?

Am plecat de la ideea ca sabia nu taie capul plecat, și astfel am reusit să mă bucur de apreciere mereu, oriunde. Chiar și pe vremea lui Ceușescu am avut suficientă libertate de exprimare din punct de vedere artistic.

În prezent, v-ați mai întoarce să locuiți în România sau ați hotărât cu familia să rămâneți permanent în peninsulă?

Eu și sotul ne vom întoarce pentru că avem rădăcinile în România. Însă, copiii, probabil că nu se vor mai întoarce, deorece aici deja și-au făcut o viață. Noi vrem să ne întoarcem în casa muncită de noi. Acolo este o altă satisfacție! Aici …

Foto. Interviu Paula Măriuț Ciobanu

Interviu realizat în august 2015 în localitatea Traian (Bacău), continuat două luni mai târziu, în Torino (Italia).

Continue Reading

Povești mari

„Sensibilitate dincolo de arme” cu Plutonierul adjutant Mircea Tofan din Huși

Published

on

Foto. Mircea și Mariana Tofan (Arhivă personală)

Întrucât artele sunt la ordinea zilei, un militar de la singură unitate din zona, căruia muzele îi oferă satisfacție, chiar dacă nu financiară, este Plutonierul adjutant Mircea Tofan. Împreună cu soția sa, Mariana Tofan, îmbrățișează artă traditională de a picta pe lemn, sticlă, piatra, precum și sculptura sau artizanatul. Familia Tofan este una dintre cele mai fericite din Huși (Vaslui), alături de cei trei copii minunați pe care îi au, reușind să îmbine munca cu pasiunea, ducând mai departe meșteșugurile străbune.

Numeroase sculpturi ne-au rămas din cadrul culturilor antice mediterane, India, China, America de Sud și Africa. Respingerea conceptului de venerare a unui „chip cioplit” din perioada lui Moise reprezintă un moment crucial în istoria sculpturii. Interdicția venerării imaginilor a fost preluată și de alte religii ca: iudaismul, zoroastrismul, budismul și creștinismul timpuriu și de asemenea, islamul, religii care restricționează sau chiar interzic utilizarea reprezentărilor antropomorfe.

Ulterior, creștinismul și mai ales catolicismului, dar în niciun caz cultele protestante și neoprotestante, cultivă statuete cu imaginea lui Hristos sau a Fecioarei, iar în cazul budismului putem discuta de o multitudine de statui ale lui Budha devenite adevărate locuri de venerare.

Foto. Mircea Tofan

Activitatea prin care reușiți să bucurați privirile noastre este extraordinară și aș vrea să ne povestiți cum a început totul. Când ați fost copil, ce va deterinat să urmați această meserie?

Într-adevăr, de când eram copil îmi plăcea foarte mult să pictez, în primul rând. Cred că este ceva nativ, datorită tatălui meu care de altfel, nu mai este printre noi. El avea scrisul foarte frumos și în plus, sculpta rame de tablouri și nu numai. Primul tablou care m-a determinat să pictez se află aici, în biblioteca orășenească din Huși. Nu este făcut de mine, în schimb culorile m-au impresionat și m-au determinat să vreau să pictez. Eram în clasa a VIII-a când am încercat și eu pentru prima dată să pictez cu vopsele. Vă dați seama că m-am făcut ca un purcel cu acele vopsele pentru că nu știam să le folosesc. Mi-am dat apoi seama că totul depinde de ceea ce citești și înveți. Însă, perseverența este cheia succesului! Și într-adevăr așa este. Am muncit zi de zi, am lucrat, dovadă că la ora actuală sunt apreciat, cel puțin la nivel orășenesc, de foarte multe personae. De altfel, iată că și dumneavoastră ați auzit ceva despre mine, ceea ce înseamnă și prezența dumneavoastră în curte la mine. 

În viaţa fiecărui om apare la un moment dat un impuls ce îl determină să muncească mai mult decât de obicei şi astfel, dobândeşte mai multe cunoştinţe. Ținând cont că nu este o meserie deloc uşoară şi pe de altă parte nici profitabilă, aş vrea să ne dezvăluiţi care a fost acel impuls, ce va determinat să munciţi atât de mult că să deveniţi ceea ce sunteţi astăzi.

În primul rând, domnule Dragoș, impulsul și-l dă fiecare. Dacă nu muncești, nu ai! Eu sunt de meserie militar. Culmea că am întâlnit cu 15 ani în urmă, un militar în termen care cunoscându-mă, îmi spunea. Domnule adjutant, nu ar fi bine să și sculptați dacă tot pictați? Atunci i-am spus că nu știu despre ce este vorba pentru că nu pusesem mâna niciodată pe acele dălți specifice. Și atunci, mi-a arătat câteva lucrări de ale sale și sincer să fiu, aș fi jurat că nu e pusă mâna de om pe acele lucrări. Atunci mi-am spus, mai, dacă tot pictez, hai să mă apuc să și sculptez. La început, vă dați seama că nu au ieșit ele chiar așa cum trebuia, dar trecând timpul, am căutat să mă perfecționez cât mai mulț. Culmea, dălțile ca dălțile, dar nu cunoșteam nimic esențial despre sculptură. În clasa a XII-a, aveam un profesor inginer, domnul dr. Avramie Tudosie, care avea trei truse de dălți. Cu 4 ani în urmă, m-am întâlnit cu el și i-am spus în glumă: Domnule profesor, păcat că nu v-am furat și eu o trusă în copilărie. Și culmea, într-o după amiază, soldatul de la cercul militar despre care povesteam, m-a informat că cineva mi-a lăsat o trusă. Vă dați seama că mi-aș fi dorit să fac asta de mult timp, însă nu am avut cu ce. Iată că Dumnezeu, dacă vrea să îți dea ceva, o să ai până la urmă, la momentul potrivit. Acum, mă întorc la întrebarea dumneavoastră, despre ce m-a determinat, care a fost acel impuls să progresez. Ce să mă determine? Am vrut să fac ceva în viață și să rămână ceva după mine. Noi nu suntem la infinit pe Pământ, dar lucrul rămâne! Și pe calea dumneavoastră, vreau să transmit tuturor meșterilor populari să nu tăgăduiască, decât să lucreze și să facă lucruri pe care le-au făcut și strămoșii noștri. Să rămână într-adevăr, lucruri în eternitate. Cultură unui popor – viața românului se află în acele lucrări care rămân în slujba țării sau rămân patrimoniului de stat. Practic, am avut atâția oameni de bază, precum pictori, sculptori și nu le-a luat nimeni cu ei. Lucrările rămân pe Pământ și la ora actuală se bucură și alții de ele. Desigur, aceia care caută să cunoască cultura poporului român. Așadar, acesta a fost impulsul, să rămână ceva după mine!

Foto. Mircea Tofan

V-ați gândit vreodată să mergeți la o Școală de Arte să predați tinerilor și să împărtășiți o parte din priceperile dumneavoastră?

Domnule Dragoș, aceasta este o întrebare chiar foarte bună. Anul trecut, unitatea noastră a fost solicitată să mă prezint la o școală de copii din satul Pădureni pentru a le demonstra ce pot face eu. Într-adevăr, în câteva ore nu prea poți face mare lucru, ceva care să dăinuie, însă totuși, copilașii au fost foarte încântați. Mi-ar plăcea să predau ceea ce știu, probabil că și acesta a fost un impuls care m-a determinat să mă perfecționez. Spre bucuria mea și a familiei mele, primul meu elev este soția. De multe ori stătea lângă mine și mă ruga să o învăț și pe ea, căci îi plăcea și ei. Adevărul este că are și ea foarte mult talent! Însă, va dați seama cum e programul într-o familie. Eu lucram, ea lucra, fiind foarte greu să ne dedicăm prea mult timp artei, iar în continuare ea s-a ocupat mai mulț de copii. Până la urmă am invitat-o să o învăț să picteze pe sticlă și într-adevăr a avut mare succes. Am mers cu ea la patru târguri în 2014 și spre surprinderea mea, toate lucrările ei au fost vândute și foarte apreciate. Mă bucur foarte mult că până în prezent, un elev am, iar al doilea probabil c-o să urmeze. În limita timpului disponibil, eu sunt foarte cooperant și nu îmi ascund meseria sau acest meșteșug. Dacă există dorință, oricând, oricine poate veni la mine să îl învăț ce știu.

Foto. Mircea Tofan (Arhivă personală)

Oare mai sunt tinerii interesați de pictură și sculptură? Își mai doresc să învețe și să persevereze în acest domeniu?

Cred că foarte foarte puțin, deorece calculatorul și internetul probabil că distruge totul. Este foarte bun calculatorul pentru informație, dar asta nu înseamnă că dacă primești informația nu trebuie să-i verifici existența și istoria. Plus că la școală, observ că vor să elimine manualele și să bage tablete, adică într-un fel să nu mai pună mâna fizic pe carte. Băi, frate! Dacă nu pui mâna pe ciocan și să bați un cui, în viață când te căsătorești, ai propria ta familie, propriul tău cămin … dacă se duce o scandură la gard, cine bate cuiul ăla? Așa este și în cazul tabletelor și al cărților, pe carte trebuie sa pui mâna. Fiecare dintre noi suntem talentați la ceva, doar că important este să valorificăm acest talent propriu, pentru a ne putea dezvolta și astfel să facem cât mai multe lucuri frumoase.

Despre prietenii dumneavoastră ce ne puteți spune, cum vă tratează? Sunteți un artist.

Vă dați seama că acum … de ce să fiu mai rezervat, invidia arată modul de a trata omul. În prima categorie sunt cei care arată invidie, iar de aici reiese cum mă tratează. În a două categorie sunt cei cărora le place frumosul, dar nu apreciază ce fac eu și au impresia că este floare la ureche. Iar în a treia categorie sunt cei cărora le place, dar nu spun nimic. Adică tac și își văd de treaba lor. Mai există și a patra categorie. Ar vrea, le place, nu știu să facă, dar ar vrea pe degeaba! Eu am spus pe pagina mea de Facebook că într-adevăr, arta nu este egal lipsă de ocupație, căci am și eu datorii ca voi și trebuie să le plătesc. Spre norocul meu, nu îmi câștig existența din artă. Artă nu este plătită, nu este valorificată și deci, și din acest motiv tinerii, poate că nu mai simt un impuls pentru această meserie. 

Important este să ai voință și să îți dorești foarte mult. Cu voința cred că reușim să facem orice! Ei bine, cu toţii avem reuşite, dar pe de altă parte întâmpinăm și anumite eşecuri, căci nu mereu le putem avea pe toate. Vi s-a întâmplat vreodată ca un client să vă reproşeze că nu îi place o anumită lucrare? sau ce aţi făcut cu o piesă nereuşită?

Sunt oameni cărora le plac piesele nereușite. Sincer să fiu, chiar am avut câteva icoane și am rămas tare mirat că până la urmă și-au găsit locul. Nu pot spune că au fost nereușite, însă poate că nu au fost exact așa cum trebuie.

Foto. Mariana și Mircea Tofan

Cu toţii ştim că multe fructe arată delicios la exterior, dar la interior sunt stricate. Dumneavoastră cum vă alegeţi prietenii şi persoanele cu care colaboraţi?

Într-adevăr este foarte greu să îți alegi prietenii. Așa cum este mărul pe care îl vezi frumos la exterior, dar înăuntru este putred, aș putea spune că așa pot fi și oamenii. Însă, ei se aleg singuri. În inima mea intră toată lumea, dar rămâne cine trebuie! Nu aleg eu, se aleg ei! Dintr-un ciur ce se alege? Pui nisipul acolo și se alege ce e frumos. Vrei piatră mare? Piatră mare se alege. Exact așa și cu prietenii. Sincer vă spun că la mine în casă au intrat mulți, dar au rămas foarte puțini!

Care sunt ultimele lucrări pe care le-ați realizat?

Una dintre ultimele lucrări în materie de sculptură este chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, răstignit pe cruce. Această sculptură este realizată pe o bucată de lemn de tei pe care am găsit-o în curtea bunicilor soției mele. O altă lucrare recentă, reprezintă chipul Sfântului proroc Ioan Botezătorul. Tot la fel, dintr-o bucată de lemn de tei, tratată natural printr-o rețetă proprie pe care n-am s-o dezvălui, deorece este bine ca fiecare să descopere secretul.

De asemenea, am o bucată din lemn de tei și m-am gândit să va schițez câteva explicații despre procesul la care apelez eu pentru a realiza lucrările mele. Lemnul este șlefuit cu bandă abrazivă, după care se trasează desenul cu indigou. Urmând liniile imprimate prin indigou, cu ajutorul cuțitului se trasează apoi de la aureola pe linii. Eu folosesc un cuțit de cizmarie din oțel foarte bun. Mai apoi, cu dalta se îndepărtează lemnul respectiv, însă necesită foarte multă atenție. Odată ce ai greșit, posibil să nu mai poți repara prea ușor. Însă, totuși, în artă nimic nu este bătut în cuie și fiecare are tehnica lui. Este o treabă migăloasă, dar foarte frumoasă! Și așa cum spuneam, după ce conturăm aureola, continuăm cu veșmintele, căci aici vorbim despre o icoană. Practic, noi ce vrem? vrem ca modelul desenat să rămână în afară. Un mare secret la sculptura în lemn este ca sculele să fie foarte bine ascuțite, altfel … n-ai făcut nimic! Și un alt secret ar mai fi că cel mai bine se lucrează în lemn de tei, paltin sau plop. Acum eu am vorbit mai mult despre aceste icoane pe care le realizez, dar eu nu lucrez doar motive religioase, ci și tradiționale sau alte obiecte din lemn și artizanat.

Sincer să fiu, nu am descoperit eu lumina sau becul. Nu sunt singurul care face așa ceva, dar cui îi place frumosul și are puțin talent, poate face orice!

Foto. Captură foto din timpul interviului.

Continue Reading

Trending