Povești mari
„Sensibilitate dincolo de arme” cu Plutonierul adjutant Mircea Tofan din Huși
Published
10 years agoon
By
Dragos Popa
Întrucât artele sunt la ordinea zilei, un militar de la singură unitate din zona, căruia muzele îi oferă satisfacție, chiar dacă nu financiară, este Plutonierul adjutant Mircea Tofan. Împreună cu soția sa, Mariana Tofan, îmbrățișează artă traditională de a picta pe lemn, sticlă, piatra, precum și sculptura sau artizanatul. Familia Tofan este una dintre cele mai fericite din Huși (Vaslui), alături de cei trei copii minunați pe care îi au, reușind să îmbine munca cu pasiunea, ducând mai departe meșteșugurile străbune.
Numeroase sculpturi ne-au rămas din cadrul culturilor antice mediterane, India, China, America de Sud și Africa. Respingerea conceptului de venerare a unui „chip cioplit” din perioada lui Moise reprezintă un moment crucial în istoria sculpturii. Interdicția venerării imaginilor a fost preluată și de alte religii ca: iudaismul, zoroastrismul, budismul și creștinismul timpuriu și de asemenea, islamul, religii care restricționează sau chiar interzic utilizarea reprezentărilor antropomorfe.
Ulterior, creștinismul și mai ales catolicismului, dar în niciun caz cultele protestante și neoprotestante, cultivă statuete cu imaginea lui Hristos sau a Fecioarei, iar în cazul budismului putem discuta de o multitudine de statui ale lui Budha devenite adevărate locuri de venerare.
Activitatea prin care reușiți să bucurați privirile noastre este extraordinară și aș vrea să ne povestiți cum a început totul. Când ați fost copil, ce va deterinat să urmați această meserie?
Într-adevăr, de când eram copil îmi plăcea foarte mult să pictez, în primul rând. Cred că este ceva nativ, datorită tatălui meu care de altfel, nu mai este printre noi. El avea scrisul foarte frumos și în plus, sculpta rame de tablouri și nu numai. Primul tablou care m-a determinat să pictez se află aici, în biblioteca orășenească din Huși. Nu este făcut de mine, în schimb culorile m-au impresionat și m-au determinat să vreau să pictez. Eram în clasa a VIII-a când am încercat și eu pentru prima dată să pictez cu vopsele. Vă dați seama că m-am făcut ca un purcel cu acele vopsele pentru că nu știam să le folosesc. Mi-am dat apoi seama că totul depinde de ceea ce citești și înveți. Însă, perseverența este cheia succesului! Și într-adevăr așa este. Am muncit zi de zi, am lucrat, dovadă că la ora actuală sunt apreciat, cel puțin la nivel orășenesc, de foarte multe personae. De altfel, iată că și dumneavoastră ați auzit ceva despre mine, ceea ce înseamnă și prezența dumneavoastră în curte la mine.
În viaţa fiecărui om apare la un moment dat un impuls ce îl determină să muncească mai mult decât de obicei şi astfel, dobândeşte mai multe cunoştinţe. Ținând cont că nu este o meserie deloc uşoară şi pe de altă parte nici profitabilă, aş vrea să ne dezvăluiţi care a fost acel impuls, ce va determinat să munciţi atât de mult că să deveniţi ceea ce sunteţi astăzi.
În primul rând, domnule Dragoș, impulsul și-l dă fiecare. Dacă nu muncești, nu ai! Eu sunt de meserie militar. Culmea că am întâlnit cu 15 ani în urmă, un militar în termen care cunoscându-mă, îmi spunea. Domnule adjutant, nu ar fi bine să și sculptați dacă tot pictați? Atunci i-am spus că nu știu despre ce este vorba pentru că nu pusesem mâna niciodată pe acele dălți specifice. Și atunci, mi-a arătat câteva lucrări de ale sale și sincer să fiu, aș fi jurat că nu e pusă mâna de om pe acele lucrări. Atunci mi-am spus, mai, dacă tot pictez, hai să mă apuc să și sculptez. La început, vă dați seama că nu au ieșit ele chiar așa cum trebuia, dar trecând timpul, am căutat să mă perfecționez cât mai mulț. Culmea, dălțile ca dălțile, dar nu cunoșteam nimic esențial despre sculptură. În clasa a XII-a, aveam un profesor inginer, domnul dr. Avramie Tudosie, care avea trei truse de dălți. Cu 4 ani în urmă, m-am întâlnit cu el și i-am spus în glumă: Domnule profesor, păcat că nu v-am furat și eu o trusă în copilărie. Și culmea, într-o după amiază, soldatul de la cercul militar despre care povesteam, m-a informat că cineva mi-a lăsat o trusă. Vă dați seama că mi-aș fi dorit să fac asta de mult timp, însă nu am avut cu ce. Iată că Dumnezeu, dacă vrea să îți dea ceva, o să ai până la urmă, la momentul potrivit. Acum, mă întorc la întrebarea dumneavoastră, despre ce m-a determinat, care a fost acel impuls să progresez. Ce să mă determine? Am vrut să fac ceva în viață și să rămână ceva după mine. Noi nu suntem la infinit pe Pământ, dar lucrul rămâne! Și pe calea dumneavoastră, vreau să transmit tuturor meșterilor populari să nu tăgăduiască, decât să lucreze și să facă lucruri pe care le-au făcut și strămoșii noștri. Să rămână într-adevăr, lucruri în eternitate. Cultură unui popor – viața românului se află în acele lucrări care rămân în slujba țării sau rămân patrimoniului de stat. Practic, am avut atâția oameni de bază, precum pictori, sculptori și nu le-a luat nimeni cu ei. Lucrările rămân pe Pământ și la ora actuală se bucură și alții de ele. Desigur, aceia care caută să cunoască cultura poporului român. Așadar, acesta a fost impulsul, să rămână ceva după mine!
V-ați gândit vreodată să mergeți la o Școală de Arte să predați tinerilor și să împărtășiți o parte din priceperile dumneavoastră?
Domnule Dragoș, aceasta este o întrebare chiar foarte bună. Anul trecut, unitatea noastră a fost solicitată să mă prezint la o școală de copii din satul Pădureni pentru a le demonstra ce pot face eu. Într-adevăr, în câteva ore nu prea poți face mare lucru, ceva care să dăinuie, însă totuși, copilașii au fost foarte încântați. Mi-ar plăcea să predau ceea ce știu, probabil că și acesta a fost un impuls care m-a determinat să mă perfecționez. Spre bucuria mea și a familiei mele, primul meu elev este soția. De multe ori stătea lângă mine și mă ruga să o învăț și pe ea, căci îi plăcea și ei. Adevărul este că are și ea foarte mult talent! Însă, va dați seama cum e programul într-o familie. Eu lucram, ea lucra, fiind foarte greu să ne dedicăm prea mult timp artei, iar în continuare ea s-a ocupat mai mulț de copii. Până la urmă am invitat-o să o învăț să picteze pe sticlă și într-adevăr a avut mare succes. Am mers cu ea la patru târguri în 2014 și spre surprinderea mea, toate lucrările ei au fost vândute și foarte apreciate. Mă bucur foarte mult că până în prezent, un elev am, iar al doilea probabil c-o să urmeze. În limita timpului disponibil, eu sunt foarte cooperant și nu îmi ascund meseria sau acest meșteșug. Dacă există dorință, oricând, oricine poate veni la mine să îl învăț ce știu.
Oare mai sunt tinerii interesați de pictură și sculptură? Își mai doresc să învețe și să persevereze în acest domeniu?
Cred că foarte foarte puțin, deorece calculatorul și internetul probabil că distruge totul. Este foarte bun calculatorul pentru informație, dar asta nu înseamnă că dacă primești informația nu trebuie să-i verifici existența și istoria. Plus că la școală, observ că vor să elimine manualele și să bage tablete, adică într-un fel să nu mai pună mâna fizic pe carte. Băi, frate! Dacă nu pui mâna pe ciocan și să bați un cui, în viață când te căsătorești, ai propria ta familie, propriul tău cămin … dacă se duce o scandură la gard, cine bate cuiul ăla? Așa este și în cazul tabletelor și al cărților, pe carte trebuie sa pui mâna. Fiecare dintre noi suntem talentați la ceva, doar că important este să valorificăm acest talent propriu, pentru a ne putea dezvolta și astfel să facem cât mai multe lucuri frumoase.
Despre prietenii dumneavoastră ce ne puteți spune, cum vă tratează? Sunteți un artist.
Vă dați seama că acum … de ce să fiu mai rezervat, invidia arată modul de a trata omul. În prima categorie sunt cei care arată invidie, iar de aici reiese cum mă tratează. În a două categorie sunt cei cărora le place frumosul, dar nu apreciază ce fac eu și au impresia că este floare la ureche. Iar în a treia categorie sunt cei cărora le place, dar nu spun nimic. Adică tac și își văd de treaba lor. Mai există și a patra categorie. Ar vrea, le place, nu știu să facă, dar ar vrea pe degeaba! Eu am spus pe pagina mea de Facebook că într-adevăr, arta nu este egal lipsă de ocupație, căci am și eu datorii ca voi și trebuie să le plătesc. Spre norocul meu, nu îmi câștig existența din artă. Artă nu este plătită, nu este valorificată și deci, și din acest motiv tinerii, poate că nu mai simt un impuls pentru această meserie.
Important este să ai voință și să îți dorești foarte mult. Cu voința cred că reușim să facem orice! Ei bine, cu toţii avem reuşite, dar pe de altă parte întâmpinăm și anumite eşecuri, căci nu mereu le putem avea pe toate. Vi s-a întâmplat vreodată ca un client să vă reproşeze că nu îi place o anumită lucrare? sau ce aţi făcut cu o piesă nereuşită?
Sunt oameni cărora le plac piesele nereușite. Sincer să fiu, chiar am avut câteva icoane și am rămas tare mirat că până la urmă și-au găsit locul. Nu pot spune că au fost nereușite, însă poate că nu au fost exact așa cum trebuie.
Cu toţii ştim că multe fructe arată delicios la exterior, dar la interior sunt stricate. Dumneavoastră cum vă alegeţi prietenii şi persoanele cu care colaboraţi?
Într-adevăr este foarte greu să îți alegi prietenii. Așa cum este mărul pe care îl vezi frumos la exterior, dar înăuntru este putred, aș putea spune că așa pot fi și oamenii. Însă, ei se aleg singuri. În inima mea intră toată lumea, dar rămâne cine trebuie! Nu aleg eu, se aleg ei! Dintr-un ciur ce se alege? Pui nisipul acolo și se alege ce e frumos. Vrei piatră mare? Piatră mare se alege. Exact așa și cu prietenii. Sincer vă spun că la mine în casă au intrat mulți, dar au rămas foarte puțini!
Care sunt ultimele lucrări pe care le-ați realizat?
Una dintre ultimele lucrări în materie de sculptură este chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, răstignit pe cruce. Această sculptură este realizată pe o bucată de lemn de tei pe care am găsit-o în curtea bunicilor soției mele. O altă lucrare recentă, reprezintă chipul Sfântului proroc Ioan Botezătorul. Tot la fel, dintr-o bucată de lemn de tei, tratată natural printr-o rețetă proprie pe care n-am s-o dezvălui, deorece este bine ca fiecare să descopere secretul.
De asemenea, am o bucată din lemn de tei și m-am gândit să va schițez câteva explicații despre procesul la care apelez eu pentru a realiza lucrările mele. Lemnul este șlefuit cu bandă abrazivă, după care se trasează desenul cu indigou. Urmând liniile imprimate prin indigou, cu ajutorul cuțitului se trasează apoi de la aureola pe linii. Eu folosesc un cuțit de cizmarie din oțel foarte bun. Mai apoi, cu dalta se îndepărtează lemnul respectiv, însă necesită foarte multă atenție. Odată ce ai greșit, posibil să nu mai poți repara prea ușor. Însă, totuși, în artă nimic nu este bătut în cuie și fiecare are tehnica lui. Este o treabă migăloasă, dar foarte frumoasă! Și așa cum spuneam, după ce conturăm aureola, continuăm cu veșmintele, căci aici vorbim despre o icoană. Practic, noi ce vrem? vrem ca modelul desenat să rămână în afară. Un mare secret la sculptura în lemn este ca sculele să fie foarte bine ascuțite, altfel … n-ai făcut nimic! Și un alt secret ar mai fi că cel mai bine se lucrează în lemn de tei, paltin sau plop. Acum eu am vorbit mai mult despre aceste icoane pe care le realizez, dar eu nu lucrez doar motive religioase, ci și tradiționale sau alte obiecte din lemn și artizanat.
Sincer să fiu, nu am descoperit eu lumina sau becul. Nu sunt singurul care face așa ceva, dar cui îi place frumosul și are puțin talent, poate face orice!
You may like
-
Regizorul Vladimir Anton: Sala de repetiţii e un spaţiu pe care eu îl definesc ca fiind “acasă”
-
Mihai Mărgineanu: „Poate că ăsta a fost rolul meu: să le deschid „modernilor” calea spre autentic”
-
Românul Tudor Monroe este producătorul principal al imnului pentru Cupa Mondială FIFA 2022 din Qatar! (INTERVIU)
-
Mihai Trăistariu: „O să cânt „Tornero”, până la adânci bătrâneţi, cât mai ţine glasul”
-
Răzvan KREM Alexe: „Uite, s-au întâmplat şi lucruri la care nu visai”
-
DJ ROMINA – românca a cucerit Statele Unite ale Americii, prin muzica electronică
Oameni
Solidaritate pe teren accidentat! Aventurierii din comunitatea OFFROADAJUTĂ își folosesc pasiunea și abilitățile pentru a schimba vieți
Published
3 months agoon
June 23, 2024
OFF-ROAD AJUTĂ este o comunitate unită de iubitori ai aventurii pe teren accidentat, care își folosesc pasiunea și abilitățile pentru a schimba vieți. Cu inimi mari și mașini puternice, aceștia străbat drumuri uitate și ajung în locuri unde puțini se aventurează, aducând speranță și sprijin celor izolați și vulnerabili.
Fie că este vorba de a transporta provizii esențiale către familii nevoiașe din sate uitate de lume sau de a interveni rapid în situații de criză, acești eroi necunoscuți își dedică timpul și energia pentru a face o diferență reală. Cu fiecare expediție umanitară, ei aduc nu doar ajutor material, ci și un zâmbet, o îmbrățișare și un sentiment de solidaritate care încălzește sufletele celor încercați.
OFF-ROAD AJUTĂ este o dovadă vie că pasiunea poate fi transformată într-o forță a binelui, iar aventurile pe teren accidentat pot deschide drumuri către o lume mai bună.
Jurnaliștii publicației brasovstiri.ro au realizat un interviu cu Vasile Tanasă, inițiatorul acestei comunități, și să aflați detalii din culisele #offroadajută! Și nu este un secret, dar sunt brașoveni.
D.P.: Pentru cei care nu v-au descoperit încă, ce este OFF-ROAD AJUTĂ?
V.T.: OFFROADAJUTĂ este un grup Voluntar de offroad, care participă pe cheltuială proprie la acțiuni umanitare, în România, în special zonele izolate, și persoanelor fără venituri de existență!
Care este povestea din spatele înființării comunității OFF-ROAD AJUTĂ și ce v-a motivat să combinați pasiunea pentru off-road cu acțiunile umanitare?
Povestea este una simplă, care are la bază binele, iar binele se face împreună, și cunoscut (doar răul se face în liniște), OFFROADAJUTĂ a luat naștere de vreo 5 ani, împreună cu pasionați de offroad, și iubitorii de natură, astfel cutreerând prin locuri puțin umblate am găsit oameni frumoși uitați de lume, și atunci am zis să bucurăm sufletele de ambele părți, pentru noi plimbare în natură și grija celor izolați, iar pentru ei bucurie pentru suflet, că le calcă cineva pragul și mai schimbă o vorbă cu ei, și astfel se îmbină două lucruri frumoase într-unul singur, Balsam pentru suflet, oameni și natură!
Ce fel de acțiuni umanitare întreprindeți? Puteți să ne dați un exemplu concret de acțiune umanitară care v-a rămas întipărită în minte?
La acest moment OFFROADAJUTĂ are în grijă aproximativ 60 de familii cu vârsta de peste 70 ani și cel mai vârstnic de 101ani, printre care și persoane bolnave de diferite vârste, fiecare caz îți rămâne întipărit în minte, noi mergem doar la familii foarte greu încercate de viață (urmăriți pagina de Facebook OFFROADAJUTĂ, aici), și acolo veți găsi o bună parte a activității noastre. Familiile ce le avem în grijă periodic le vizităm, la o luna, o lună jumate, cel mult două luni trecem pe la ei cu alimente și cele necesare!
Care considerați că este cel mai mare obstacol pe care îl întâmpină comunitatea OFF-ROAD AJUTĂ în misiunea sa de a ajuta oamenii din zonele izolate? Cum credeți că poate fi depășit acest obstacol?
Nu pot numi un obstacol pentru faptul că este o acțiune și un grup de suflet, și din el face parte doar persoane care se regăsesc în această activitate, nimeni nu este condiționat de nimic, nu avem sponsori și nici nu vrem, noi facem lucrurile cunoscute, iar cine se regăsește în genul nostru de activitate se alătură nouă în ce variantă poate, fizic material financiar, nu îl numesc obstacol, dar rolul posturilor, de a face cunoscută realitatea, este pentru a îndemna, ca și alți să facă că noi în zonele care pot, un om câștigat de partea noastră înseamnă foarte mult (cel puțin un bătrân va avea o stare de bine mai bună)!
Cum pot oamenii să vă sprijine sau să se alăture comunității OFF-ROAD AJUTĂ?
Orice persoană se poate alătură, înscriindu-se pe grupul OFFROADAJUTĂ, sau să ne scrie la postări, și în felul ăsta putem lua mai mulți bătrâni în grijă, binele se face împreună și cunoscut!
Ce calități sau abilități sunt esențiale pentru a face parte din această echipă?
Există o singură calitate, cea de a fi om, fiecare persoană își poate găsi locul în comunitatea noastră, mai bine zis în familia OFFROADAJUTĂ, sunt persoane, cu o situație financiară, mai bună, alți mai puțin bună, important este să îți dorești să fii acolo să ajuți cu sufletul , și să nu ai pretenții la nimic (pur și simplu să fii în casa lor)!
Este și timpul pentru mulțumiri …
Da! Aducem multe mulțumiri, cu dragoste și respect, persoanelor care ne primesc în casele lor. Pentru noi, familia OFFROADAJUTĂ, ei sunt icoanele noastre.
Înainte de a încheia, este ceva ce ați dori să adăugați?
Să vă așezați undeva în liniște și vizionați câteva dintre acțiunile noaste, și vă veți da un restart la viață, iar dacă veți participa vreodată cu noi, vă veți naște din nou. În câteva rânduri v-am expus activitatea noastră, am cerut colegilor câte un răspuns la întrebările dumnevoastră, și am încercat pe scurt să vă răspund, este foarte mult de discutat pe tema asta, să faci offroad voluntar din suflet și pasiune! Cu respect, OFFROADAJUTĂ, vă mulțumește frumos!
***
OFF-ROAD AJUTĂ este mai mult decât o comunitate, este o familie unită de valori comune și de dorința de a face bine. Prin acțiunile lor concrete și prin poveștile emoționante pe care le împărtășesc, ei ne inspiră pe toți să privim dincolo de propriile limite și să ne implicăm activ în comunitățile noastre. Fie că suntem pasionați de off-road sau pur și simplu oameni cu inima deschisă, putem învăța de la OFF-ROAD AJUTĂ că puterea de a schimba vieți este în mâinile noastre. Aventura poate fi un catalizator al binelui, iar solidaritatea umană poate depăși orice obstacol, chiar și pe cele mai accidentate drumuri ale vieții.
Influencers
Radu Chirilă, primul vlogger al Armatei Române: Rămâneți pozitivi, urmați-vă pasiunile și munciți din greu pentru visurile voastre
Published
3 years agoon
May 19, 2021By
Redacția
Radu Chirilă este printre cei mai urmăriți creatori de conținut din mediul online, fiind și primul vlogger al Armatei Române. Însumează 1 milion de urmăritori pe toate platformele și își dorește să propulseze la nivel internațional conținutul pe care îl produce.
Perseverența este cuvântul definitoriu din viața sa! Încă din copilărie a presimțit că va ajunge să vorbească în fața oamenilor. Confuz pe atunci, Radu nu își putea imagina sub ce formă se va concretiza această poveste. Spune că dintotdeauna a iubit uniforma militară și rigorile din spatele ei. Le privește ca pe niște instrumente care, în viziunea sa, ar putea fi de folos oricui pentru atingerea succesului în orice domeniu, dacă sunt folosite așa cum trebuie.
A plecat de acasă la vârsta de 14 ani și a urmat cursurile Colegiului Național Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, după care Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” din București, cu gândul că va profesa ca și inginer în domeniul programării. Pasiunea pentru teatru și divertisment a cântărit mai mult pentru Radu, astfel a ales cu inima și a decis să-și urmeze simțurile. Asta l-a ajutat mai târziu să profeseze și în sistemul militar ca specialist în domeniul comunicării, iar astfel a ajuns „primul vlogger al Armatei Române”, titulatură care îi face cinste.
Însumează 1 milion de urmăritori pe toate platformele de social media, iar asta l-a ajutat să conștientizeze că orice este posibil atât timp cât muncești suficient și faci ceea ce îți place.
Cum s-a dezvoltat dorința de a face carieră militară? Unul dintre motive ar putea fi sentimentul de a proteja patria sau ideea arme, fiind totuși bărbat?
Dorința a venit din ideea de colegialitate pe care am regăsit-o într-un video de pe Youtube cu elevii de liceu militar. Mi-a plăcut super mult să vad oameni care muncesc în echipă pentru a atinge un obiectiv și asta mi-am dorit și eu. Prieteni și o echipă puternică cu care să ating obiective.
Multe publicații au scris despre tine că ești primul și singurul vlogger al Armatei Române. Când și cum ai primit această propunere de a face parte din echipa de social media? Aveai deja un background în domeniu? Ce crezi că i-a determinat să te aleagă pe tine?
Aceasta propunere a venit dupa aproape 2 ani de când eu activam pe rețelele sociale, pe conturile personale, eu fiind în anul 4 în Academie. Pasiunea m-a împins de la spate să petrec ore bune în fiecare zi în fața calculatorului să învăț să editez, să învăț platformele sociale, să învăț algoritmii, tehnici de comunicare și mai mult de atât, să îmi creez o comunitate în jurul meu în online. Echipa de social media de la momentul respectiv a observat un posibil potențial în mine și au ales să mă contacteze. Așa a fost deschisă o nouă portiță în social media, și anume vlog-ul Armatei României.
În prezent, te urmăresc aproape 500 de mii de abonați pe YouTube și peste 100 de mii pe Instagram, fiind două dintre cele mai puternice rețele de social media. Cu siguranță undeva acolo sunt și alți oameni cărora le-ar plăcea să te urmărească. Povestește-mi despre conținutul pe care îl creezi, cu ce te diferențiezi și care este beneficiul celor care se alătură comunității tale din mediul online. Ce faci mai exact?
În online, pe conturile personale am ales să distrez oamenii. Să merg pe divertisment, dar poate latura care mă încântă și mai mult este cea de lifestyle, unde abordez și subiecte mai serioase, precum achiziționarea unui apartament și care sunt impedimentele pe care le întâmpini în acest proces sau chiar întâmplări prin care trecem cu toții și poate mi-aș fi dorit să le aflu de la cineva înainte, pentru a fi cu un pas mai în față și poate pentru a evita anumite greșeli. Așa că am ales să le spun eu, ce greșeli am făcut, ce lucruri bune am făcut și acestea îi pot ajuta pe cei care mă urmăresc să aibă parte de prosperitate și succes pe termen lung.
Ce responsabilități crezi că ai în calitate Creator de conținut, față de comunitatea ta?
Cel și cel mai important este, poate, să nu contribui la răspandirea valorilor dăunătoare, dezinformarea sau chiar răspândirea de fake news. Lucruri care la scară mare pot fi extrem de periculoase și dăunătoare întregii societăți în care trăim, iar fiecare dintre noi contribuim într-un fel sau altul.
Cum este o săptămână din viața ta ca Influencer combinată cu activitatea profesională? Reușești cu succes să îmbini cele două activități?
Fiecare zi este extrem de activă, cu foarte multe activități atât personale, cât și profesionale. De foarte multe ori sunt în deplasări pentru a ajunge la diverse exerciții pe care Armata României le desfășoară în scop de antrenament și pentru a mediatiza aceste activități. În tot acest timp mă ocup și de conținutul pentru partea personală, mail-uri sau alte activități. Nu este ușor să îmbini viața de influencer cu activitatea profesională, este mult de muncă, și este cu atât mai greu să rămâi mereu plin de energie pentru a livra în ambele locuri atât cât trebuie. Dar îmi dau silința și încerc să rămân acolo sus.
Cum îți alegi subiectele/postările? Ce te motivează/ inspiră în momentele în care imaginația pare că a dispărut?
Subiectele sunt în mare parte inspirate din viața de cuplu. Sunt foarte multe momente prin care trece un cuplu de-a lungul relației și acest lucru mă ajută de fiecare dată să găsesc subiectul potrivit pentru următorul video, dar poate cea mai bună inspirație pentru mine este iubita mea Adriana Brașovean, cu care reușesc să transmit mereu o energie deosebită în clipurile pe care le filmăm.
Care sunt temerile tale atunci când livrezi public conținutul pe care l-ai produs?
Cred că fiecare dintre noi are teama de a fi judecat, mai mult sau mai puțin. Am învățat să trăiesc cu haterii, am învățat să trăiesc cu jignirile/ bulling-ul din mediul online, dar de fiecare dată prefer să rămân vertical și să evit certurile sau subiectele extrem de controversate. M-am ferit tot timpul de certurile din online și prefer să rămân neutru atunci când lumea mă atacă.
S-a întâmplat vreodată să produci și să lansezi public un material de care, în cele din urmă, superiorii din armată nu au fost de acord și a trebuit să îl faci uitat? Sau pur și simplu momente în care ți s-a atras atenția că ceva nu este în regulă?
Nu a fost cazul de așa ceva nicioadată din partea superiorilor, dar cei mai critici pe tema subiectelor pe care le-am abordat au fost colegii mei din armată care mi-au spus de foarte multe ori că au impresia că unele lucruri nu se potrivesc suficient de bine în anumite contexte personale, ceea ce uneori m-a ajutat iar alteori nu, dar am știut să fac alegerile potrivite până acum.
Iar pentru cei mai tineri care își doresc să înceapă o carieră în social media, ce sfat le oferi? Există o reţetă a sucesului? O cale optimă, nişte paşi pe care este obligatoriu să-i urmeze?
O carieră în social media, la fel ca și o carieră în orice alt domeniu are aceeași rețetă a succesului. Pasiune și multă muncă/ perseverență. Pentru a scurta drumul spre succes în social media, trebuie să alegi nișa cu care te simți cel mai confortabil și pe care o poți explora cel mai bine și cel mai natural.
Iar pentru o carieră militară de succes, ce calități trebuie să aibă un tânăr?
Disciplină și seriozitate. Dacă ai aceste 2 calități șansele de a avea o carieră militară de succes sunt mari. Ceea ce este extrem de important de menționat este faptul că aceste calități sunt și calitățile pe care orice om de succes le-a folosit pentru a ajunge acolo unde și-a dorit.
Dacă nu ar fi apărut în viața ta armata și social media, ce crezi ca ai fi ales să faci în prezent?
Cu siguranță programator. Mi-a plăcut foarte mult programarea de când eram mic, informatica și matematica și cel mai probabil aș fi făcut jocuri pentru calculator, site-uri web sau alte lucruri pentru rețelistică.
Care este întrebarea pe care ai fi dorit ca cineva să ți-o fi adresat într-un interviu, dar nu s-a întâmplat niciodată? Dar răspunsul la aceasta?
Care este perspectiva ta de viitor? Îmi doresc ca pe viitor să ajung creator de conținut internațional și să ajut cât mai multe persoane să își schimbe viața și să devină cea mai bună variantă a lor.
Învățăturile, energia, pozitivitatea și în general starea ta de bine o simțim prin mediul online, însă pe lângă tot ce se poate vedea, cineva spunea că suntem construiți din mulțumiri sufletești, dar și din tristeți. Care este cea mai mare bucurie a ta? Dar gândul care nu îți dă pace și te apasă?
Cea mai mare bucurie a mea este relația pe care o am. Nimic nu te poate împlini mai mult decât să ai pe cineva lângă tine care să fie acolo și la bine și la rău. Încerc să rămân pozitiv chiar și atunci când lucrurile nu merg bine și am zile proaste, dar cred că cel mai mult mă apasă gândul de a nu realiza ceea ce mi-am propus sau măcar să mă apropii de ceea ce mi-am propus.
Ai un mesaj pozitiv pentru cititorii SuperTu.ro care tocmai au lecturat acest interviu?
Rămâneți pozitivi, urmați-vă pasiunile și munciți din greu pentru visurile voastre. Nu există nimic mai satisfăcător decât să vezi munca ta dând roade.
Apreciez bucuria cu care ai răspuns invitației, iar pe de altă parte, sunt încântat că oferi publicului această șansă de cunoaște elementele importante din viața ta. Pe curând!
Povești mari
Povestea brănencei Tatiana Drăgoiu, eroină la cutremurul din Italia!
Published
8 years agoon
August 31, 2016
Lumea întreagă vorbeşte în aceste zile despre cutremul devastator produs în Italia. Un eveniment tragic în care şi-au pierdut viaţa sute de oameni de mai multe naţionalităţi. Cutremurul a înghiţit case, maşini, copaci şi tot ce s-a construit de-a lungul anilor în localitatea Amatrice. Printre dezastrul produs, puţini ştiu că acolo se afla şi Tatiana Drăgoiu, o brăneancă ajunsă în prima linie de salvare a echipelor de intervenţie.
Tatiana Drăgoiu ne-a povestit despre momentele dramatice prin care a trecut în timp ce desfăşura misiunea de salvare alături de colegii ei.
Despre Tatiana Drăgoiu
Tatiana Dragoiu, s-a înrolat în anul 2009 în Crucea Rosie, având funcţia de asistent, iar mai apoi, asistent şi şofer. A participat la mai multe cursuri şi concursuri, după care a trecut toate etapele şi a reşit să se încadreze în echipa naţională din Italia, a organizaţiei de salvare, Crucea Rosie. La scurt timp, Tatiana a reuşit să câştige “Trofeul de Maximă Urgenţă”.
I-a murit copilul din vina unui medic din Făgăraş
Tatiana ne-a povestit că şi-a pierdut copilul cu ani în urmă, din cauza unui medic din Făgăraş.
“Apoi, când auzeam salvarea mă prindea atacuri de panică. Mă puneam jos la pământ şi plângeam. În Italia, salvarea îmi era vecină! Eram obosită să îmi mai fie frică de ea. Aşa că am decis să merg aproape să o văd. Nu o să uit niciodată acea zi!”, a povestit Tatiana.
Responsabilul de la Ambulanţă, nu a înţeles că Tatiana îşi dorea doar să atingă maşina. Aşa că, fără să îşi dea seama, românca noastră a primit un formular pentru a se înscrie în serviciul de ajutor. A completat formularul şi a dus actele necesare, fără să îşi dea seama ce documente completează.
“Credeam că tot ce îmi cere, era pentru ca să pot intra să văd ambulanţa. După 3 săptămâni m-au chemat din nou. Atunci am înţeles că trebuia să i-au o decizie. Să fac ceea ce nu a facut nimeni pentru mine şi copilul meu! Cu 18 ani în urmă, dacă ştiam să fac ceea ce pot face acum, copilul meu ar fi fost viu. Nu mi-am putut salva copilul, dar Dumnezeu mi-a dat ocazia să salvez alte vieţi.”, a mai adăugat Tatiana.
A terminat cursurile și a început practica
“Pentru diplomă a fost mai greu. 5 km de urcat pe o stradă, cu 10 kg in spate, în 30 de minute. Eram 50 de persoane, dar am ajuns la capatul liniei. Când ajungeai în vârful muntelui trebuia să dăm primul ajutor la persoane. Râdeau toți de mine pentru că sunt micuță și am să cad cu sacul pe spate. La un kilometru am gasit una din colege, din grupa mea mea (eram la examenul din toata regiunea Lazio), avea piciorul sclintit. Am luat şi sacul ei, iar pe ea o trageam de mână în sus la deal.”, povesteşte Tatiana.
A intervenit la cutremurul din Italia
Românca noastră curajoasă a participat la salvarea persoanelor încă în viaţă, dar şi la transportarea celor care din nefericire s-au stins printre dărâmături.
“La cutremur am fost chemată la ora 3:40 şi mi s-au dat 15 minute să ajung la Centrala Operativă. La ora 6:00 eram sus la Amatrice.”, spune Tatiana.
Durere şi tristeţe în sufletul Tatianei
“Am simţit durere şi tristeţe! Practic oraşul nu mai exista. Mergeam în mijlocul oraşului printre dărâmături. Încă se prăbuşeau pereţi din clădiri şi pur şi simplu simţeam vibraţia pământului. Aveam la dispoziţie 15 minute ca să ieşim de acolo, altfel riscam să rămânem printre dărâmături.”
Tatiana Dragoiu, ne-a mai povestit că la astfel de misiuni, trebuie mult curaj şi atenţie. Aceasta spune că a fost o misiune la care risca să fie îngropată de vie, dar a fost atentă şi alături de colegi, a reuşit să ducă la bun sfârşit misiunea.
“Sunt sensibilă, dar în momentul când îmbrac uniforma, ştiu că am o responsabilitate. Îmi pare enorm de rău că n-am putut ajuta mai mult, dar ştiu că am dat tot ce puteam da!“, a încheiat Tatiana Drăgoiu.