„Sensibilitate dincolo de arme” cu Plutonierul adjutant Mircea Tofan din Huși

Întrucât artele sunt la ordinea zilei, un militar de la singură unitate din zona, căruia muzele îi oferă satisfacție, chiar dacă nu financiară, este Plutonierul adjutant Mircea Tofan. Împreună cu soția sa, Mariana Tofan, îmbrățișează artă traditională de a picta pe lemn, sticlă, piatra, precum și sculptura sau artizanatul. Familia Tofan este una dintre cele mai fericite din Huși (Vaslui), alături de cei trei copii minunați pe care îi au, reușind să îmbine munca cu pasiunea, ducând mai departe meșteșugurile străbune.

Numeroase sculpturi ne-au rămas din cadrul culturilor antice mediterane, India, China, America de Sud și Africa. Respingerea conceptului de venerare a unui „chip cioplit” din perioada lui Moise reprezintă un moment crucial în istoria sculpturii. Interdicția venerării imaginilor a fost preluată și de alte religii ca: iudaismul, zoroastrismul, budismul și creștinismul timpuriu și de asemenea, islamul, religii care restricționează sau chiar interzic utilizarea reprezentărilor antropomorfe.

Ulterior, creștinismul și mai ales catolicismului, dar în niciun caz cultele protestante și neoprotestante, cultivă statuete cu imaginea lui Hristos sau a Fecioarei, iar în cazul budismului putem discuta de o multitudine de statui ale lui Budha devenite adevărate locuri de venerare.

Activitatea prin care reușiți să bucurați privirile noastre este extraordinară și aș vrea să ne povestiți cum a început totul. Când ați fost copil, ce va deterinat să urmați această meserie?

Într-adevăr, de când eram copil îmi plăcea foarte mult să pictez, în primul rând. Cred că este ceva nativ, datorită tatălui meu care de altfel, nu mai este printre noi. El avea scrisul foarte frumos și în plus, sculpta rame de tablouri și nu numai. Primul tablou care m-a determinat să pictez se află aici, în biblioteca orășenească din Huși. Nu este făcut de mine, în schimb culorile m-au impresionat și m-au determinat să vreau să pictez. Eram în clasa a VIII-a când am încercat și eu pentru prima dată să pictez cu vopsele. Vă dați seama că m-am făcut ca un purcel cu acele vopsele pentru că nu știam să le folosesc. Mi-am dat apoi seama că totul depinde de ceea ce citești și înveți. Însă, perseverența este cheia succesului! Și într-adevăr așa este. Am muncit zi de zi, am lucrat, dovadă că la ora actuală sunt apreciat, cel puțin la nivel orășenesc, de foarte multe personae. De altfel, iată că și dumneavoastră ați auzit ceva despre mine, ceea ce înseamnă și prezența dumneavoastră în curte la mine. 

În viaţa fiecărui om apare la un moment dat un impuls ce îl determină să muncească mai mult decât de obicei şi astfel, dobândeşte mai multe cunoştinţe. Ținând cont că nu este o meserie deloc uşoară şi pe de altă parte nici profitabilă, aş vrea să ne dezvăluiţi care a fost acel impuls, ce va determinat să munciţi atât de mult că să deveniţi ceea ce sunteţi astăzi.

În primul rând, domnule Dragoș, impulsul și-l dă fiecare. Dacă nu muncești, nu ai! Eu sunt de meserie militar. Culmea că am întâlnit cu 15 ani în urmă, un militar în termen care cunoscându-mă, îmi spunea. Domnule adjutant, nu ar fi bine să și sculptați dacă tot pictați? Atunci i-am spus că nu știu despre ce este vorba pentru că nu pusesem mâna niciodată pe acele dălți specifice. Și atunci, mi-a arătat câteva lucrări de ale sale și sincer să fiu, aș fi jurat că nu e pusă mâna de om pe acele lucrări. Atunci mi-am spus, mai, dacă tot pictez, hai să mă apuc să și sculptez. La început, vă dați seama că nu au ieșit ele chiar așa cum trebuia, dar trecând timpul, am căutat să mă perfecționez cât mai mulț. Culmea, dălțile ca dălțile, dar nu cunoșteam nimic esențial despre sculptură. În clasa a XII-a, aveam un profesor inginer, domnul dr. Avramie Tudosie, care avea trei truse de dălți. Cu 4 ani în urmă, m-am întâlnit cu el și i-am spus în glumă: Domnule profesor, păcat că nu v-am furat și eu o trusă în copilărie. Și culmea, într-o după amiază, soldatul de la cercul militar despre care povesteam, m-a informat că cineva mi-a lăsat o trusă. Vă dați seama că mi-aș fi dorit să fac asta de mult timp, însă nu am avut cu ce. Iată că Dumnezeu, dacă vrea să îți dea ceva, o să ai până la urmă, la momentul potrivit. Acum, mă întorc la întrebarea dumneavoastră, despre ce m-a determinat, care a fost acel impuls să progresez. Ce să mă determine? Am vrut să fac ceva în viață și să rămână ceva după mine. Noi nu suntem la infinit pe Pământ, dar lucrul rămâne! Și pe calea dumneavoastră, vreau să transmit tuturor meșterilor populari să nu tăgăduiască, decât să lucreze și să facă lucruri pe care le-au făcut și strămoșii noștri. Să rămână într-adevăr, lucruri în eternitate. Cultură unui popor – viața românului se află în acele lucrări care rămân în slujba țării sau rămân patrimoniului de stat. Practic, am avut atâția oameni de bază, precum pictori, sculptori și nu le-a luat nimeni cu ei. Lucrările rămân pe Pământ și la ora actuală se bucură și alții de ele. Desigur, aceia care caută să cunoască cultura poporului român. Așadar, acesta a fost impulsul, să rămână ceva după mine!

V-ați gândit vreodată să mergeți la o Școală de Arte să predați tinerilor și să împărtășiți o parte din priceperile dumneavoastră?

Domnule Dragoș, aceasta este o întrebare chiar foarte bună. Anul trecut, unitatea noastră a fost solicitată să mă prezint la o școală de copii din satul Pădureni pentru a le demonstra ce pot face eu. Într-adevăr, în câteva ore nu prea poți face mare lucru, ceva care să dăinuie, însă totuși, copilașii au fost foarte încântați. Mi-ar plăcea să predau ceea ce știu, probabil că și acesta a fost un impuls care m-a determinat să mă perfecționez. Spre bucuria mea și a familiei mele, primul meu elev este soția. De multe ori stătea lângă mine și mă ruga să o învăț și pe ea, căci îi plăcea și ei. Adevărul este că are și ea foarte mult talent! Însă, va dați seama cum e programul într-o familie. Eu lucram, ea lucra, fiind foarte greu să ne dedicăm prea mult timp artei, iar în continuare ea s-a ocupat mai mulț de copii. Până la urmă am invitat-o să o învăț să picteze pe sticlă și într-adevăr a avut mare succes. Am mers cu ea la patru târguri în 2014 și spre surprinderea mea, toate lucrările ei au fost vândute și foarte apreciate. Mă bucur foarte mult că până în prezent, un elev am, iar al doilea probabil c-o să urmeze. În limita timpului disponibil, eu sunt foarte cooperant și nu îmi ascund meseria sau acest meșteșug. Dacă există dorință, oricând, oricine poate veni la mine să îl învăț ce știu.

Oare mai sunt tinerii interesați de pictură și sculptură? Își mai doresc să învețe și să persevereze în acest domeniu?

Cred că foarte foarte puțin, deorece calculatorul și internetul probabil că distruge totul. Este foarte bun calculatorul pentru informație, dar asta nu înseamnă că dacă primești informația nu trebuie să-i verifici existența și istoria. Plus că la școală, observ că vor să elimine manualele și să bage tablete, adică într-un fel să nu mai pună mâna fizic pe carte. Băi, frate! Dacă nu pui mâna pe ciocan și să bați un cui, în viață când te căsătorești, ai propria ta familie, propriul tău cămin … dacă se duce o scandură la gard, cine bate cuiul ăla? Așa este și în cazul tabletelor și al cărților, pe carte trebuie sa pui mâna. Fiecare dintre noi suntem talentați la ceva, doar că important este să valorificăm acest talent propriu, pentru a ne putea dezvolta și astfel să facem cât mai multe lucuri frumoase.

Despre prietenii dumneavoastră ce ne puteți spune, cum vă tratează? Sunteți un artist.

Vă dați seama că acum … de ce să fiu mai rezervat, invidia arată modul de a trata omul. În prima categorie sunt cei care arată invidie, iar de aici reiese cum mă tratează. În a două categorie sunt cei cărora le place frumosul, dar nu apreciază ce fac eu și au impresia că este floare la ureche. Iar în a treia categorie sunt cei cărora le place, dar nu spun nimic. Adică tac și își văd de treaba lor. Mai există și a patra categorie. Ar vrea, le place, nu știu să facă, dar ar vrea pe degeaba! Eu am spus pe pagina mea de Facebook că într-adevăr, arta nu este egal lipsă de ocupație, căci am și eu datorii ca voi și trebuie să le plătesc. Spre norocul meu, nu îmi câștig existența din artă. Artă nu este plătită, nu este valorificată și deci, și din acest motiv tinerii, poate că nu mai simt un impuls pentru această meserie. 

Important este să ai voință și să îți dorești foarte mult. Cu voința cred că reușim să facem orice! Ei bine, cu toţii avem reuşite, dar pe de altă parte întâmpinăm și anumite eşecuri, căci nu mereu le putem avea pe toate. Vi s-a întâmplat vreodată ca un client să vă reproşeze că nu îi place o anumită lucrare? sau ce aţi făcut cu o piesă nereuşită?

Sunt oameni cărora le plac piesele nereușite. Sincer să fiu, chiar am avut câteva icoane și am rămas tare mirat că până la urmă și-au găsit locul. Nu pot spune că au fost nereușite, însă poate că nu au fost exact așa cum trebuie.

Cu toţii ştim că multe fructe arată delicios la exterior, dar la interior sunt stricate. Dumneavoastră cum vă alegeţi prietenii şi persoanele cu care colaboraţi?

Într-adevăr este foarte greu să îți alegi prietenii. Așa cum este mărul pe care îl vezi frumos la exterior, dar înăuntru este putred, aș putea spune că așa pot fi și oamenii. Însă, ei se aleg singuri. În inima mea intră toată lumea, dar rămâne cine trebuie! Nu aleg eu, se aleg ei! Dintr-un ciur ce se alege? Pui nisipul acolo și se alege ce e frumos. Vrei piatră mare? Piatră mare se alege. Exact așa și cu prietenii. Sincer vă spun că la mine în casă au intrat mulți, dar au rămas foarte puțini!

Care sunt ultimele lucrări pe care le-ați realizat?

Una dintre ultimele lucrări în materie de sculptură este chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, răstignit pe cruce. Această sculptură este realizată pe o bucată de lemn de tei pe care am găsit-o în curtea bunicilor soției mele. O altă lucrare recentă, reprezintă chipul Sfântului proroc Ioan Botezătorul. Tot la fel, dintr-o bucată de lemn de tei, tratată natural printr-o rețetă proprie pe care n-am s-o dezvălui, deorece este bine ca fiecare să descopere secretul.

De asemenea, am o bucată din lemn de tei și m-am gândit să va schițez câteva explicații despre procesul la care apelez eu pentru a realiza lucrările mele. Lemnul este șlefuit cu bandă abrazivă, după care se trasează desenul cu indigou. Urmând liniile imprimate prin indigou, cu ajutorul cuțitului se trasează apoi de la aureola pe linii. Eu folosesc un cuțit de cizmarie din oțel foarte bun. Mai apoi, cu dalta se îndepărtează lemnul respectiv, însă necesită foarte multă atenție. Odată ce ai greșit, posibil să nu mai poți repara prea ușor. Însă, totuși, în artă nimic nu este bătut în cuie și fiecare are tehnica lui. Este o treabă migăloasă, dar foarte frumoasă! Și așa cum spuneam, după ce conturăm aureola, continuăm cu veșmintele, căci aici vorbim despre o icoană. Practic, noi ce vrem? vrem ca modelul desenat să rămână în afară. Un mare secret la sculptura în lemn este ca sculele să fie foarte bine ascuțite, altfel … n-ai făcut nimic! Și un alt secret ar mai fi că cel mai bine se lucrează în lemn de tei, paltin sau plop. Acum eu am vorbit mai mult despre aceste icoane pe care le realizez, dar eu nu lucrez doar motive religioase, ci și tradiționale sau alte obiecte din lemn și artizanat.

Sincer să fiu, nu am descoperit eu lumina sau becul. Nu sunt singurul care face așa ceva, dar cui îi place frumosul și are puțin talent, poate face orice!