Paula Măriuț Ciobanu, singura româncă printre cele 50 de personalități feminine ale picturii contemporane

Paula Măriuț Ciobanu s-a născut în 1960, în comuna Traian din județul Bacău. Este singura româncă menționată între cele 50 de personalități feminine reprezentative pentru pictura contemporană. Paula Mariuț Ciobanu este membru academic și deține Ordinul lui Michelangelo Buonarroti, conferit de Academia Santa Rita din Torino. Pictează de când era copil. Nici nu mergea încă la școală, dar desena cu cărbune pe pereții casei bunicilor. Cursul vieții a stabilit-o undeva departe de casă, iar de ani buni, locuiște în Torino, Italia.

Cu o activitate apreciată atât în România, cât și în Italia, Paula Măriuț Ciobanu apare în volumul La donna nella storia dell’arte, adica Femeia in istoria artei. Pictorița a obtinut în timp, numeroase distincții și premii, astfel fiindu-i recunoscut talentul și originalitatea la nivel internațional.

Italia i-a adus artistei nu doar o viață mai bună, ci și o carieră mult mai sigură. Totuși, în interviul acordat, Paula Măriuț Ciobanu spune că rădăcinile îi sunt în România, iar într-o zi speră să se poată întoarce la casa ei, acolo unde simte cu totul o altă satisfacție.

În anul 2007, când a venit pentru prima dată în Torino, artista a declarat presei ca a avut un șoc. “Mi-a fost greu să mă adaptez atunci când m-am trezit într-o lume în care nu cunoșteam și nu mă cunoștea nimeni. Am avut un șoc. Nimeni nu știa cine este Paula”.

Departe de locul natal, Paula Măriuț Ciobanu continuă să își exprime atât durerea, cât și bucuria, prin culori vii. De-a lungul carierei, operele artistei au fost expuse de nenumărate ori în cadrul unor mari expoziții din România, Italia, Belgia, Olanda, Ungaria, Franța și Republica Moldova.

Zeci de ani vă despart de copilăria dumneavoastră, dar vă mai amintiți cum a începutut totul?

Am fost un copil născut la țară. Provin dintr-o familie de patru fete și patru băieți. Tatăl meu a fost șofer, mama mea casnică, ne-a crescut. Am fost un copil foarte iute, ager, săream pe cai, în copaci, în pădure, iar bunicii mei m-au protejat foarte mult. Luam cărbunele din jar când era stins și pictam toți pereții. Fluturi, pești și tot ce apărea în mintea mea de copil la 5 ani. Ei văzând ce fac, transmiteau mamei mele.

Și totuși, ce v-a determinat să continuați pe acest drum al artei? Să alegeți arta – pictura, drept mod de exprimare a sentimentelor?

În clasa I, când m-am dus la școală, după ce ne-a predat alfabetul și am învățat să scriem, doamna învățătoare Iacob Monica, pe fiecare dintre noi ne-a pus să scriem ce dorim să ne facem când vom fi mari. Eu am scris, pictor! Dintr-o clasă de 30 de copii, eu sunt singura care, iată, mi-am ținut promisiunea. Apoi, din clasele V-VIII, am avut-o profesoara de desen pe Busuioc Aspazia, iar mai apoi, la liceu (Liceul de Arte din Bacău) i-am avut profesori pe Velea Gheorghe (pictură), Velea Salomeea (grafică) și Pinca petru (sculptură). Am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din Bacău, la clasa domnului Doftei Constantin. Eu le mulțumesc, căci datorită lor am ajuns acum unde sunt.

În orice profesie este nevoie de multă pricepere, dar și de foarte multă inspirație. Paula Măriuț Ciobanu spune că momentele în care simte supărare mare, prinde acea stare puternică de inspirație, moment în care operele de artă își fac apariția. Subiectele din tablourile sale, reprezintă în primul rând, o promisiune facută bunicului. „I-am promis bunicului că n-am să pictez Abstract și m-am ținut de cuvânt. Am continuat să pictez chipuri de copii, oameni, peisaje și icoane, ca lumea să înțeleagă ce vreau să redau prin mintea și prin inima mea deschisă. Aș putea spune că am pictat visul unui copil, ceva așa mai … care ne face să zburăm prin Univers.”

Vă rog să ne destăinuiți câte puțin din tehnicile pe care le folosiți în prezent.

Tehnica mea este una liberă și pornește de la al meu Motto, prin care spun că viața mea e un joc al punctelor, liniilor și formelor infinite. Nu ești singurul care abordează acest subiect. Am explicat mereu că eu plec de la un singur punct. În imaginație, niciodată nu mi-am făcut o compoziție, nu m-am gândit la ce vreau să pictez. Lucrând la mai multe tablouri în același timp, las o culoare să se usuce, apoi revin la ea și tot așa. Culorile se suprapun mai apoi și îmi iese efectul pe care mi-l doresc cu adevarat. Lumină, transparență, un pic de joc de lumină și umbră. Așadar, compoziția și culorile, vin de la sine. La fel de important este că nu pictez în alb-negru, deoarece este o nuanță sumbra și dură, cel puțin, așa simt eu. Pictez numai în culori vesele. Folosesc culori vii! Pe de altă parte, pensulele pe care le folosesc au ceva special. Sunt făcute din părul meu! Părul crește mereu, iar eu pictez mult și am sute de pensule confecționate de mine.

În diversitatea operei sale întâlnim o tehnică aparte. Privind, fiecare punct ne duce cu mintea spre o speranţă; acest sentiment îl creează operele Paulei Măriuţ Ciobanu, care dau impresia unor explozii de culori şi emoţii.

În urma unei lucrări finalizate, ați simțit vreodată că nu este ce trebuie și că este necesar să o luați de la capat?

Nu! Cred că nu mi s-a întamplat niciodată. Îmi amintesc totuși o întâmplare dintr-o galerie unde am fost invitată cu o lucrare. Era prima mea lucrare, dar pe care am rupt-o la final! Eram tânără și probabil eram în acel stadiu în care eram conștientă că profesorii noștri nu ne explică toate secretele picturii. Acum, când merg într-o expoziție, merg pe patru anotipuri, astfel să le placă tuturor. Peisaje, flori, portrete, icoane, colaje. Eu, resturile de hârtie nu le arunc, fac colaje din ele. O să vă arăt!

Dacă v-aș întinde chiar acum o pânză albă, ce ați picta?

În acest moment aș picta 3 îngeri. Acești îngeri ar reprezenta copiii mei pe care îi veghez neîncetat. Sunt mândra de cei trei copii ai mei! Sunt creațiile mele Divine care m-au încântat sufletește și datorită lor îmi ies lucrările din ce în ce mai frumos și mai colosale.

Pentru fiecare dintre noi, probabil că familia este un punct de plecare. Ce reprezintă familia pentru dumneavoastră?

Eu mulțumesc în primul rând soțului meu pentru că m-a sprijinit în cele mai grele moemente ale mele. El îmi spune de fiecare data să continui, chiar dacă oamenii în general aveau obiceiul de a mă descuraja. Sunt și oameni răi, egoiști, dar nu trebuie să ne aplecăm asupra acestora. Fiecare pictor este trimis de Dumnezeu și El ne-a așat pe Pământ pentru a crea. Iar pe de altă parte, așa cum am precizat, datorită copiilor mei, lucrările mele ies atât de vesele.

Așadar, iată că și în situația Paulei Măriuț Ciobanu, familia a jucat un rol extrem de important. Astfel, artista de origine română a găsit puterea și energia necesară pentru a continua, iar acum este un nume greu în această industrie. Ce-i drept și păcat, poate că nu în România, dar în Italia, oamenii o cunosc, o recunosc și o respectă.

Din 2007 este membru al Academiei Internaționale Santa Rita din Torino, unde, împreună cu alți artiști români, participă la evenimente artistice importante și expoziții de grup de nivel internațional. În 2009 a deschis prima sa expoziție personală la Torino, foarte apreciată de criticii de specialitate. În 2011 a primit titlul de Membru Academic prin Ordinul lui Michelangelo Buonarroti, conferit de Academia Santa Rita din Torino.

Sunteți născută în comuna Traian din Bacău. De ce ați ales să plecați, să vă stabiliți în Italia și să pictați pentru italieni, nu pentru români? Oare pentru un trai mai bun?

Soțul meu este plecat în Italia de peste 20 de ani, iar eu am rămas să cresc cei trei copii ai noștri. Poate că am fi plecat cu toții, dar soțul meu nu câștiga suficient pentru a pune la punct toate actele necesare. Așadar, eu am rămas acasă alături de copii, iar ăn momentul ăn care împlineau 18 ani, i-am trimis pe rând câte un copil. Eu sunt ultima care a plecat, în urma cu 5 ani. Pentru mine, străinătatea a fost un șoc! Necunoscând limba italiană, oamenii, tradițiile și obiceiurile, m-am acomodat foarte greu.

Cum v-au primit italienii fiind româncă?

Vecinii mei italieni, chiar mi-au întins o mână de ajutor la nevoie, iar pentru asta eu le mulțumesc. Nu toți vecinii sunt buni. Sunt și răi, de fapt, pe oriunde sunt de toate felurile. Însă, mi-am făcut prieteni aici prin toate aceste asociații de români. Toți mă cunosc acum! Sunt ca o oaie albă a Torinoului. Cine este Măriuț? Un simplu pictor. Italienii, dar și românii mă solicită mereu să le pictez afișe pentru evenimentele lor. Unul dintre cele mai mari are peste 10×9 m.

Nu este o noutate pentru nimeni, faptul că arta nu este valorificată și poate, nici plătită așa cum trebuie. Dumneavoastră reușiți să trăiți din asta sau vă ocupați și cu altceva?

Din pictură nu se trăieste! Am altă meserie din care trăiesc. Sunt coafeză, mă pricep la manichiură-pedichiură, pictez unghii, fac și masaje, și puțin cu puțin, din asta câștig. Însă, din pictură nu se trăiește! În toată lumea se spune că arta este săracă și într-adevar așa este. Poate doar după moarte noastră, picturile noastre sa fie o valoare, dar acum … nu. Am reușit de-a lungul vieții mele să vând multe tablouri unor colecționari, din țări precum Olanda și Belgia, dar la prețuri destul de mici.

Faptul că sunteți româncă, a însemnat vreodată un dezavantaj aici în Italia?

Nu, din contra! Eu când am plecat din România, am luat cu mine doar cu câteva lucrări pe care să le arăt și lor, iar apoi au început să mă cunoască mai bine și așa au început să mă respecte.

Vă mai amintiți care este prima lucrare pictată?

Primul meu desen, atunci când am început să lucrez cu cărbune, a fost un pește și un fluture. Mie îmi plac foarte mult fluturii! Am pictat în jur de 5.000 de fluturi de-a lungul timpului, iar copiii mei aveau un obicei de a mă tachina și îi ștergeau mereu cu buretele, într-un mod frumos.

De ce fluturi? Ce simbolizează fluturii pentru dumneavoastră?

Când eram mică, priveam fluturii cum zboară de pe varză și mereu îmi spuneam … Doamne, dacă aș avea și eu aripi, aș zbura spre cer! Uneori visez că sunt pe o scară, cu aripioare de fluture, iar asta mă determină să pictez fluturi în continuare. Sunt o femeie simplă, prin tot ce se numește om în viață.

Probabil că suntem cu toții oameni simpli, dar cred că trebuie să știm cum să valorificăm această simplitate și să ne descoperim talentul. Cred că toți oamenii sunt talentați într-un fel sau altul.

Mie spre exemplu, de mică mi-a plăcut și baletul. De multe ori am pictat balerine în portul nostru național, cu care de altfel mă îmbrac cu fiecare ocazie specială și mai ales de sărbători. Toți pictorii de pe aici mă privesc cu admirație și rămân uimiți de frumusețea costumului nostru popular. Am adus cu mine, aici în Italia, câteva costume pe care le am de la bunica mea, eu fiind a patra generatie care le îmbracă.

Care a fost cea mai mare satisfacție din cariera dumneavoastră?

Cea mai mare satisfacție a mea până în prezent, a fost să apar în cartea care evidențiază cele mai mari 50 de pictorițe ale lumii. A fost visul meu! Cartea prezintă câte o pictoriță din fiecare țară, printre care, iată, și o româncă. Cei care au făcut selecția pentru volumul în care apar și eu, s-au interesat de toate lucrările și realizarile mele și au considerat că merit să apar acolo. Și astfel, am simțit cum munca mea a fost ridicată la un rang înalt.

Unde vă simțiți mai apreciată, în România sau în Italia?

Am plecat de la ideea ca sabia nu taie capul plecat, și astfel am reusit să mă bucur de apreciere mereu, oriunde. Chiar și pe vremea lui Ceușescu am avut suficientă libertate de exprimare din punct de vedere artistic.

În prezent, v-ați mai întoarce să locuiți în România sau ați hotărât cu familia să rămâneți permanent în peninsulă?

Eu și sotul ne vom întoarce pentru că avem rădăcinile în România. Însă, copiii, probabil că nu se vor mai întoarce, deorece aici deja și-au făcut o viață. Noi vrem să ne întoarcem în casa muncită de noi. Acolo este o altă satisfacție! Aici …

Interviu realizat în august 2015 în localitatea Traian (Bacău), continuat două luni mai târziu, în Torino (Italia).