Cezariana a reprezentat o soluție de naștere încă din cele mai vechi timpuri, deși atunci nu exista anestezia. Cu toate acestea, oamenii o foloseau pentru că putea salva viața multor copii, dar nu și pe cea a mamelor.
Prima operație de cezariană, se pare că își are originile în mitologia greacă. Zeul Apollo, a fost primul care a ajutat la nașterea fiului său, Asclepius (zeul medicinei), scoțându-l pe acesta din abdomenul mamei sale.
Pe parcursul evoluției sale, cezariana a avut multiple înțelesuri pentru diferite civilizații. Indicațiile pentru cezariană s-au modificat dramatic din Evul Mediu pană în epoca modernă. Pe vremuri, singurul scop al cezarienei era acela de a salva viața bebelușului, nicidecum și pe cea a mamei. Iar această teorie s-a perpetuat până în secolul al XIX-lea, când domeniul medicinei a evaluat spectaculos, ajungându-se astfel la practicarea acestor operații chirurgicale în condiții decente.
Anestezia
Termenul de anestezie a fost folosit pentru prima dată în sens filozofic de către Platon (400 î.Hristos), cel care a calificat anestezia ca pe o lipsă a oricărei senzații.
Acesta a fost reluat de Dioscoride pentru a definii lipsa senzației fizice. Diverse scrieri atestă hipnoza ca metodă de anestezic, fiind folosită încă din Antichitate în India și China.
Hipnoza avea să își facă apariția în Europa odată cu operația de extracție a unei tumori printr-o procedură chirgicală, realizată pe Jacob Grimm, a cărui durere a fost atenuată prin transa hipnotică.
În lipsa anestezicului, imobilizarea pacientului rămânea singurul lucru necesar și aceasta era realizată de către asistenți.
În anul 1839, Alfred Velpeau, un emerit medic francez avea să declare că „operația fără durere este o himera de care spiritul uman nu se va putea apropia”. La doar trei ani de la declarația medicului francez, are loc prima operație în care a fost folosit eterul ca anestezic total de către medicul Crawford Williamson Long, cel care a extirpat o tumora din regiunea suboccipitală, operația fiind una reușită și nedureroasă.
Acesta a refuzat însă să își declare rezultatele, fapt pentru care prima operație nedureroasă considerată reușită este cea executată de medicul William Morton, în anul 1846.
Un an mai târziu, scoțianul James Simpson folosește cloroformul la o operație de cezariană.
Aceste două metode de anestezie urmează să fie folosite cu mare succes de către britanicul John Snow, considerat primul anestezist din istoria medicinei, cel care a administrat peste 4000 de anestezii cu cloroform, fără să înregistreze vreun deces.
Următorii ani aveau să ducă și la dezvoltarea metodelor de realizare a anesteziei, mai întâi prin folosirea unui circuit cu reinhalare, iar mai apoi prin intubație traheală și intubație orotraheală.
În 1872, Pierre-Cyprien Ore avea să introducă anestezia intravenoasă, în urma unor experimente desfașurate pe animale, timp de doi ani.
Ceva mai târziu, în anul 1884, William Halsted remarca eficacitatea cocainei ca anestezic local, pentru chirurgia oculară, cocaina începând să fie utilizată ca și anestezic și de către alți medici din Europa.
În anul 1903, Emil Fischer si von Mehring sintetizează barbitona (Veronal), primul derivat barbituric.
Anul 1929 este anul în care Zerfas introduce amitalul sodic, primul barbituric cu acțiune rapidă, intravenos, folosit în anestezie. În același an, Alexander Fleming descrie efectul antibiotic al penicilinei.
În prima jumătate a secolului XX apar diverse combinații medicamentoase cu o nocivitate mai scăzută, cocaina nemaifiind utilizată ca anestezic. În următorii ani urmau să fie folosite ca anestezic xilocaina (denumită și lidocaină), un derivat al cocainei, dar și halotan, dantrolen și bupivacaina.
În România, prima operație la care s-a folosit anestezie datează din anul 1847, Mathyus Musil şi Joseph Siehs realizând amputarea coapsei unui pacient, folosindu-se de anestezia cu eter.
