Vom afla într-un interviu imaculat al sincerităţii că faima nu este nimic. Un om care tratează cu multă dragoste, folclorul, apreciind momentul actual când oamenii reîncep căutarea propriei obârşii: „Asta poate însemna că oamenii s-au mai calmat cu capu’ și revin la origini.”. Invitatul de astăzi este special pentru că a ajuns la inima cetăţenilor acestei ţări, fiecare fredonând cândva: „Mă iubeşte femeile” sau „Ce mult te-am iubit, Paraschivo…”  

Mihai Mărgineanu este mai mult decât aceste melodii. Pasionat de aviaţie, deţine un brevet de pilot comercial şi merge cu propriul avion la concerte. A debutat în anul 2005 cu albumul  „Gore din Chitila”, apoi au urmat în ordine cronologică: 2007: Și îngerii beau vin, 2009: Pe sub norii de hârtie, 2012: Zaritza, 2016: Teatrul Minciuna, 2019: Fum de taverna. De asemenea, din 2012 îi dă viaţă lui Ardiles prin propriul său eu în serialul românesc, fenomenul „Las Fierbinţi”.

Cu o explozie de fler, ironie şi onestitate, Mihai Mărgineanu va transmite tinerilor şi nu numai, un mesaj subliminal despre calitate, ci nu cantitatea dorinţelor transfomate în vedetism şi cât de important este să ne păstrăm mintea deschisă. Unic şi plăcut, într-un interviu acordat publicației SuperTu, Mihai Mărgineanu.

* * *

Cine este Mihai Mărgineanu când se pune “stop cadru”, iar spectacolul se încheie? 

Mda! În primul rând este omul ăla normal care merge acasă și sta cu ai lui până la căderea somnului. Care citește și se uita la filme, la seriale mai mult sau mai puțin culte, care învață (încă) și care trăiește pentru vacanțe.

V-a marcat destinul cântecul “Zaritza”? Cât de mult a contat remarca făcută de Constantin Drăgănescu, cum că “aveţi voce de Gara de Nord”?

Costica Drăgănescu sau Hodo sau Bunicu sau Moșu sau Baba a fost un spirit tânăr până a trecut în partea cealaltă. Taios și dur cu proştii, băutor și fumător, actor de geniu, dar neînduplecat cu regizorii, un prieten care mi-a schimbat niște concepte în viaţa-mi. Nu am fost de acord cu tot ceea ce facea sau exprima el, dar este unul dintre puţinii care ne-au învațat să ne bucurăm (chiar și) de o fasole la vremea ei sau de o sticlă de vin sec la peşte.

Ştim despre dumneavoastră că preţuiţi amintirile de la Cenaclul Flacăra la care mergeaţi în anul 1982, că la 27 de ani aţi mers la Şcoala Populară de Arte.  Însă, “Gore din Chitila”, a fost prima melodie a dvs. pusă de către Şerban Huidu la radio. A doua zi, apăreaţi la Cronica Cârcotaşilor. Credeţi că începe “clădirea pereţilor” propriei cariere de la această apariţie?

Nu aveam de gând să urmez vreo carieră în viața mea, cuvântul „carieră” sperindu-mă foarte tare. Detest carieriştii la fel cum detest securiştii (a se înțelege prin securişti: turnători). Carieristul (ca și turnatorul) pierde esenţa și jocul.

Categoric da, faptul că Şerban m-a chemat la el în emisiune – și trebuie să ne punem în timpul acela când Cronica Cârcotasilor era cea mai de succes emisiune, la același nivel cu Teo de la ProTv – a fost un moment de cotitură în existența mea efemeră. Acolo m-au văzut și alții care au contribuit la intrarea mea pe scena care mi se pare ca mi-a fost scrisă de alții înainte să mă nasc. Deci, n-am niciun merit, pur și simplu, mi-am urmat calea care s-a dovedit a fi una ușoară.

“Cântecele care au rămas, cântecele folclorice au suflet în ele, nu au cum să moară”. Se observă că sunteţi îndrăgostit de folclor. De ce credeţi că oamenii de astăzi nu mai caută adânc în esenţă şi nu se mai duc spre folclor?

Vă contrazic! Eu cred ca s-a început serios „săpatul” în folclor. Poate că ăsta a fost rolul meu: să le deschid „modernilor” calea spre autentic. Văd din ce în ce mai multe reinterpretări ale folclorului, în toate zonele și domeniile artistice. Asta poate însemnă că oamenii s-au mai calmat cu capu’ și revin la origini. Cu siguranță, un act artistic care intră în folclor are valoare și suflet. Daaaaar … oamenii mediocri și inferiori sunt tot timpul în „pas cu moda”. Și să fii în pas cu moda denotă uneori lipsa totală de imaginaţie .

“Cred că trebuie să vezi cum nu ar trebui să fii, acesta este ‘Las Fierbinţi’” aţi declarat dumneavoastră la un moment dat. Este acest serial oglinda poporului român?

Nu este oglinda poporului român, este oglinda tuturor celor care se complac în mocirla societății. Din păcate noi avem acces imediat la partea urâtă a poporului român. Dar să vedeți și părțile urâte ale celorlalte popoare pe care noi, cică, le apreciem. Și nemții au proştii lor, și francejii, și englejii și toți aia pe care îi știm de la geogra’. Diferența o face PROCENTUL.

Pe noi românii, procentul ăsta covârşitor de proşti-beţivi-hoţi-impostori-şpăgari, ne omoară . Și poate,  în LasFierbinți mai diminuăm un pic procentajul de țărani pocniţi cu leuca în creştet. Sau, cel puțin, asta vrem! 

Aţi declarat că aţi cules “Mă iubeşte femeile” de la Iancu Brezeanu, dar aţi păstrat doar refrenul, restul adaptând. Care a fost impactul acestui cântec şi cât de veridic este?

Una dintre problemele bărbatului  este că se crede cuceritorul femeilor din trib. Și e total departe de realitate. Mai nou, bărbatul român este și cel mai bun jucător de table, iar toți ceilalți masculi sunt începători. De asemenea, bărbatul român este puternic, cu muşchi (chiar dacă prezintă burtă și țâțe) și bea mult fără să se îmbete. Aiurea! Tot felul de d-astea penibile, că d-aia și râd fetele de noi. Acest cântec este esenţa pură în sticluta mică a impotenţei bărbăteşti. Dar e un cântec frumos și de râs!

Cum a fost întâlnirea cu platourile de filmare ale serialului “Las Fierbinţi” şi cum aţi primit această propunere? Care a fost impactul acestei dublări de persoană, diferită de dumneavoastră, pe care trebuia să o repezentaţi? În acest context, cum ați depăşit emoţiile provocate de camera de filmat?

„Fierbinți” este al patrulea proiect de televiziune în care am „actuat” . Și când am ajuns la filmări nu mai eram chiar un novice-prim. Dar am încercat să nu par speriat. În realitate eram foarte speriat și bulversat. Emoțiile nu le-am depășit încă, mai am blocaje (dar toți le avem) și încerc să-mi golesc mintea de mine ca să fie Ardiles mai autentic.

De la cine din serial aţi încercat să furaţi meserie, ce aţi luat de la fiecare? Dacă tot vorbim despre actorie, cum merg lucrurile cu teatrul?

De la toți! Și fără rușine pot spune ca am învățat de la fiecare câte ceva. Încă nu pot să plâng cu lacrimi adevărate ca Leonid Doni (și nici nu mă străduiesc), dar îi ascult pe Vancica, pe Bobo, pe Gigi Ifrim sau pe Ciocia în tot ceea ce recomandă. E adevărat că tot eu decid dacă fac sau nu ce zic , dar de fiecare dată până acum, am făcut ce-au zis ei că era cel mai bine. Mă alint și io pe mine că am putere de decizie! Ce să fac?! Dar nu s-ar întâmpla nimic dacă n-ar fi Dragoş Buliga. Cred că el ar trebui să aibă stradă cu numele lui când trece pe partea aialaltă.

Care a fost cel mai amuzant comentariu pe care l-aţ primit la adresa lui Ardiles?

Într-un turneu (la Oradea, cred!) un domn l-a întrebat pe bass-istul trupei mele, în faţa hotelului, dacă cumva a ajuns și „ăla din LasFierbinti” – Sardines. P-ală de-l cheamă Narghileanu.

Cât de important este umorul în amintirea momentelor grele şi tragice din viaţa noastră? Spre exemplu, aţi declarat într-un podcast, că la decesul tatălui dumneavoastră, nu îi stătea bine costumul maro şi l-aţi îmbrăcat cu costumul de mason al lui Bobonete. 

Atunci nu umorul mi-a fost ghid, ci datoria de a fi cu tata care trebuia să arate bine la propria lui înmormântare. Dar, după cum scria Viktor Frankl, trebuie să fim proactivi. Să luam lucrurile și să le rezolvăm sau să trecem prin ele, cu ele.

Ce mesaj aveţi pentru tineri, domnule Mărgineanu?

Tineri nu sunt neapărat oamenii mici ca vârsta. Cum nu sunt neapărat bătrâni cei trecuți de o anumită  vârstă. Tânăr poți să fii  sau poți rămâne tânăr până mori la o vârstă foarte înaintată. Henry Ford (ăla cu mașinile și cu vechiul concept de marketing) spunea că un om devine bătrân atunci când renunță să mai învețe. Și că tânăr rămâne ăla care își păstrează mintea deschisă. Deci, oamenilor cu vârste invidiabile le pot spune că nu e nicio şmecherie să fii faimos, să ai mulți bani sau să te afişezi cu femei frumoase (sau bărbați frumoși). Nu trebuie nimic. Dacă ai oameni mișto-rău în jurul tău, totul vine de la sine!

Material realizat de Gabriela Speriuș.

Fost membru al trupei  „Valahia” ,  acesta a schimbat sistemul de măsurare a timpului în: „perioada Tornero” şi „momentul Valahiei”. Anul 2006 – pentru o secundă întreaga Europă este marcată de una dintre cele mai bune voci pe care România a dat-o Eurovisionului. Nu a fost doar o secundă, au fost ani de succes incontestabil, ani în care inimile românilor şi nu numai, fredonau pentru acea secundă, refrenul „Mia per sempre tu sarai”. 

Îşi dedică viaţa pasiunii sale şi este un spirit mânat de dragostea pentru muzică şi oameni, cărora le-a oferit în dar cel mai de preţ atú al său, vocea. Însă, un alt atú  este sufletul pe care îl pune în piese şi nu se teme să-l arate: „Iubesc copiii şi preţuiesc talentul şi valorile, poate aceasta este definiţia mea”.  Un om sensibil, extrem de asumat care spune adevărul indiferent de poziţia lui publică. Mulţi îl cunosc timid, alţii excentric, însă îl putem descrie ca fiind simplu: unic.

Fără dar şi poate, este vorba de Mihai Trăistariu, artist de renume internațional. Detaliile profesionale le ştim, a făcut istorie pentru România cu piesa „ Tornero” la Eurovision în 2006,  iar lumea cunoaşte foarte bine piesele precum „Banii şi fetele”, „ La mare la soare” ale trupei „Valahia” , însă foarte puţini ajung să îl cunoască pe Mihai- vorbăreţ, glumeţ şi extrem de comunicativ. În cele ce urmează, nu doar că îl vom cunoaşte pe Mihai Trăistariu, ci vom afla că a fost olimpic la matematică, este pasionat de science-fiction şi este competitiv. Despre cât de grea devine faima, ce a urmat după succesul din 2006 , despre Academia sa de Arte pe care o conduce încă din 2014 , despre noul rol de businessman (n.r. om de afaceri) şi multe alte detalii într-un interviu acordat pentru revista SuperTu.ro

Din interior spre exterior, cum se definește Mihai?

Eu mă consider un om simplu care a reuşut prin forţe proprii, chinuit la început, cu o copilărie săracă: 4 fraţi şi 2 părinţi săraci. Deşi, mama a fost medic, tata pictor, nu aveau venituri mici, dar să hrăneşti 6 persoane era dificil. Purtam mereu hainele fraţilor mai mari, dar nu m-am supărat şi nu am suferit cât eram copil, credeam că aşa e la toată lumea.  Fără bani mulţi, dar am avut o perioadă fericită.  Am învăţat bine la şcoală, am fost premiant, olimpic. Am fost un băiat ambiţios, cu aspiraţii înalte, a avut ţeluri mari de mic copil. Mă consider un om bogat sufleteşte, un om foarte bun, iubesc animalele. Deţin o asociaţie numită „Paradisul animalelor”, am  400 de câini şi 33 de pisici de care mă ocup. Am şi o Academie de Artă în Constanţa ( include muzică, dans, teatru, pictură). Iubesc copiii şi preţuiesc talentul şi valorile, poate aceasta este definiţia mea. Mai nou sunt şi un mic businessman, mai exact din pandemie când m-a forţat destinul să mă descurc fără concerte şi atunci am schimbat un teren pe care îl aveam la malul mării în primăvara anului 2020, pentru şapte apartamente. La momentul de faţă am şi turişti, concerte şi Academia de Arte.

Cum era atmosfera de la studio înainte de marile transformări ale valorilor lumii actuale? Momentul „Valahia” și colaborările cu Costi Ioniță. Ai păstrat legăturile cu membrii trupei?

În studio mereu am fost prieteni, acestea creează prietenii de lungă durată. După înregistrarea în studio rămâi marcat profund, în sensul că te îndragosteşti de vocea ta auzind-o pe bandă, aşa am păţit eu,  am vrut să o mai aud şi am lansat 14 albume , 150 de melodii pe albume şi încă vreo 300 înregistrate cu cover-uri. La mine nu a fost nevoie să se prelucreze vocea prea mult, dar mi-a plăcut mereu să îmi aud vocea. Într-un studio mereu mi-a plăcut să îmi etalez vocea pe care am prelucrat-o dintotdeauna: liceu, facultate, am luat premii pentru cea mai bună voce. Încerc să nu îmi las piesele cântate banal, fiind catalogat una dintre cele mai bune voce din ţară, trebuie mereu să arăt şi să dovedesc asta. La piesele banale eu am  facut nişte lovituri de glotă, care nu există în mod normal pentru muzica uşoară, facilă, totuşi, eu le-am folosit ca să fiu în continuare o voce bună pe orice gen de piesă. 

Momentul „Valahia” a fost superb, a fost debutul meu, chiar dacă am spart trupa pentru că am vrut o carieră solo şi pentru că într-adevăr, trupele pe vremea aceea se destrămau.  Dacă mă gândesc acum, motivele erau puerile, „ care să stea în moijloc, care se îmbracă într-un fel, care să mai multe interviuri”, deci, orgolii de moment.  Acum aş râde dacă aş avea discuţii de genul acesta , dar atunci gândeam altfel.  Am păstrat legătura cu ambii colegi,  Dorin e marinar, Costi Ioniţă are cariera lui, dar am colaborat chiar şi anul trecut la un colind, ne înţelegem foarte bine.

Îți este dor de cum se trăia muzica pe vremea trupei „Valahia”? Ce este diferit acum de atunci, oamenii simt altfel muzica, se distrează altfel?

Pe vremea trupei „Valahia”, muzica nu era diferită , fanii erau diferiţi. În anii 2000 nu exista internet, nu erau facebook, youtube  şi atunci ţineam legătura cu fanii prin scrisori, aveam un fanclub, eu mă ocupam de el, la un moment dat acesta era susţinut de 24.000 de fani  şi primeam scrisori de la ei cu inimioare, tot felul de desene si „te iubesc”. Clar că a fost o perioadă excepţională, chiar te simţeai iubit, aici se văd diferenţele. Acum este totul  pe internet, fanii s-au mutat pe internet, ne mai întâlnim la concerte unde îmi spun că mi-au scris, iar eu îi recunosc după poza de profil, totul s-a mutat în online.  Muzica a rămas la fel, oamenii simt la fel. Nu ştiu dacă se distrează altfel, au apărut festivalurile Neversea, Untold  care pe vremea „Valahiei” nu erau.  În rest, poate totul este la fel.

“ Pot să declar cu sau fără modestie că Eurovisionul m-a dus în vârf, […]  uneori refuzam concerte”, ai povestit într-un interviu.  Momentul „Tornero” și succesul răsunător de la Eurovision. Povestește-ne cum s-a simțit acest succes și care este cea mai frumoasă amintire din acea perioada.   

Obs.: Cred ca „Tornero” este o melodie care nu se va stinge niciodată din inimile oamenilor, la petreceri se cântă în cor “ la mia vita ti daro” .

Este adevărat, Eurovisionul mi-a schimbat viaţa pentru că începusem cu Valahia în 1999, am luat de atunci premii precum „ cea mai bună voce a anului, trupă a anului”. Am avut succes încă de pe atunci, dar am desfiinţat trupa în 2004 şi am suferit un an, până mi-am pregătit cariera solo, nu am mai câştigat bani şi m-am speriat cu gândul că o să mă sting.  În 2005, am reintrat în topuri cu piesa „ Cât de frumoasă eşti”, piesa a stat 6 luni în topurile radio. În anul următor 2006, a venit „Tornero”, o plesneală  pe care nici acum nu o înţeleg, o consider un miracol, o magie pentru că deşi, nu este o capodoperă, este o piesă ritmată, densă şi foarte dansantă. Uite, piesa a mers perfect pentru Eurovision!  Mi-a schimbat viaţa pentru că s-a difuzat internaţional  în 33 de ţări în cluburi, radio, am avut concerte internaţionale. Din acele momente totul s-a schimbat, am fost foarte iubit şi am ocupat un loc în inimile oamenilor ca fiind eu, Mihai Trăistariu ci nu Mihai de la Vlahia, aşa mă strigau după ce am spart trupa. Zâmbeşte.

Mi-am punctat numele  şi am devenit vedetă solo.  „Tornero” mi-a schimbat viaţa  şi mă urmăreşte la fiecare concert, nu e concert să nu închei cu această piesă. O să cânt Tornero, până la adânci bătrâneţi, cât mai ţine glasul.

“succesul nu ține o viață, uneori te îmbeți cu apă rece” ai spus la un moment dat. Nicolae Iorga spunea ca sunt unele înfrângeri care ne înalță, care eșecuri te-au făcut să fii omul de azi?

Nu poţi să fii în vârf mereu , credeam că voi fi în topuri mereu, dar nu ai cum.  Vin alte generaţii, vor la radio şi se zbat din răsputeri, generaţia din urmă rămânând chiar în urmă.  Poate nu am mai fost difuzat ca pe vremea „Tornero” sau trupei  „Valahia”. Lumea nu m-a uitat, mă recunoaşte pe stradă şi vor sa facem poze, însă nu mai aui succesul de altădată.  Să rămâi în vărf o viaţă e destul de complicat, nu este posibil. Am trei piese în pregătiri şi sper ca măcar una din ele să intre în topuri.

“Scandalul vinde mai bine decât un hit” ai declarat. Ce părere ai despre TV și reclama negativă? Ai repeta experiența “te cunosc de undeva”  sau orice alta emisiune?

Primul impact cu scandalul l-am avut cu Maria Ciobanu care declara ca i-am furat „ciocârlia”. Eu luasem drepturile de autor cu casa de discuri pentru această piesă de la familia Mariei Lătăreţu, nepoata ei, Ioana Lătăreţu ne-a dat în scris că putem cânta această piesă.  Dar, a fost un scandal, însă eu am luat-o ca pe ocazie în care îmi pot promova albumul fiind chemat la emisiuni să vorbesc despre această situaţie. Acest album a luat Discul de Aur, s-a vândut atât de bine pentru că a fost o reclamă foarte bună, pe mine nu m-a deranjat că se supărase doamna Maria Ciobanu.  Mondenul prinde, nu neapărat scandalul. Despre experienţa „Te cunosc de undeva” aş vrea să o repet, foarte grea, eu sunt competitiv de fel, am luat locul al II-lea.

În ce fel de lume și-ar dori Mihai să trăiască?

Mi-as dori să trăiesc pe altă planetă , îmi place domeniul sciene-fiction, eu am făcut matematică, fizică. Cred în viitorul robiţilor, eu am zis că ma criogenez ca să pot prinde viitorul acesta , am declarat multe lucruri. Îmi place tot ce ţine de viitor, de ştiinţă şi o astfel de lume aş vrea în viitor, plină de tehnologie. Poate vom putea să călătorim în timp în viitor. Cine ştie! Eu văd o lume a roboţilor.  Suntem aproape de viitor!

Academiei de Arte i-ai pus bazele în 2014. De ce ai simți să împărtășești informațiile muzicale cu copiii?

Am deschis  Academia de Arte împins puţin de la spate, nu prea aveam răbdare şi impulsul de a preda canto.  Sunt 8 ani de când am deschis-o şi totul merge foarte bine, mulţi elevi care au avut succes la X factor, Vocea României, Next Star, sute de concursuri . Îmi place mult să lucrez cu ei, mi-am dat seama că am răbdare. Am predat 5 ani, acum am profesori care predau.  La acest moment  sunt director de şcoală, îi promovez, le fac concerte pentru a simţi eficienţa cursurilor. Sper ca aceasta academie să ducă tinerii pe cele mai înalte culmi.

Când devine faima un inamic?

Faima are două tăişuri, fie ai favoruri fie este un inamic. Faima nu-ţi lasă loc de viaţă personală, mereu eşti urmărit la orice pas, nu ai libertate. Uneori te poţi gândi că eşti iubit din interes, apar mereu întrebări.  Faima devine inamicul vieţii personale, în rest toate sunt bune.

Dacă ai putea să alegi o superputere care ar fi aceea și de ce?

Cum am zis, sunt fan science-fiction, filmele cu tineri şi superputeri. Le-aş vrea pe toate dacă aş fi invizibil, aş alege lucruri care m-ar ajuta în ţelurile mele.  Mi-ar plăcea să am puterea de a fi nemuritor, mi-ar plăcea la nebunie.

Ce planuri de viitor ai?

În afara că mă ocup de turism, animăluţe şi  viaţa personală. Aş vrea să îmi construiesc o casă, m-am săturat de blocuri şi aş vrea  să-mi fac o afacere mare , probabil în Piatra-Neamţ unde m-am născut, că este mai linişte, probabil o pensiune sau un hotel unde să pot face lucruri aşa cum vreau eu: să îmi pun panouri solare şi tot felul de lucruri. Fără să depind de guvern, de stat şi de crize.

Răzvan Alexe este o persoană pasionată de artă: face muzică rap, joacă teatru, în filme  şi în scurtmetraje. Show a la Krem sau Adi din serialul „Adela” face faţă cu brio acestor provocări în care exprimarea artistică îl cheamă la orice pas. Răzvan a fost câştigător al „Battle Off Da Dome”  în 2008,  a primit premiul pentru cel mai bun actor la I.D. Fest Bacău în 2006,  finalist „Românii au talent” 2012 şi a jucat în filme precum: Mihai Eminescu – Straight outta Ipotești (scurt-metraj), regia Sector 7, 2019, Iubitul din liceu – Un prinț și jumătate, regia Ana Lungu, 2018, Sorin – Treaba lor (scurtmetraj), regia Vlad Ghinea, 2017, Răzvan – LOVE (scurtmetraj), regia Franz Galo, 2016, Fane – Exit (scurtmetraj), regia Hadrian Gavriluțiu, 2011. ^[1]

Originar din Bacău, povestea sa începe în locul în care s-au născut  toţi pasionaţii de rap: în cartier. Însoţită bineînţeles de împrumutatul casetelor şi rimele compuse pe beat-uri. Extrem de natural, glumeţ şi cât se poate de onest, Răzvan a povestit despre adolescenţa petrecută la Bacău, despre oamenii care l-au influenţat în decursul vieţii, despre suişuri şi coborâşuri „E ciudat să te vezi într-un moment destul de sus, expus ca după să îţi dai seama că aici se trage linie până la următorul moment”. Show a la KREM a pornit în călătoria Super.Tu, oferindu-ne un interviu şi lăsându-ne să-l descoperim şi să aflăm că omul din spatele celui care urcă pe scenă, cântă şi apare pe sticlă, este o adevărată artă prin asumare, curaj şi energie.

Între teatru, TV şi muzică, cine este Răzvan când nu este în lumina reflectoarelor?

Răzvan când nu e în lumina reflectoarelor e un om destul de simplu, cu tot felul de calităţi, defecte, întrebări care-l macină, cu căutări interioare şi nu numai. Ca să zic aşa, Răzvan când nu e în lumina reflectoarelor caută să fie înapoi pe scenă cât mai mult. Fiecare om are o doză de  fi special în felul lui. Capăt superputeri atunci când sunt pe scenă, fie teatru, fie muzică, de TV sau film.

Adolescenţa de la Bacău şi pasiunea pentru actorie. Ce oameni te-au infleunţat să mergi pe drumul pe care mergi astăzi?

Au fost mulţi oameni atât în zona de muzică şi rap, cât şi din actorie. În liceu, am înfiinţat o trupă de rap „Epitaph” şi am intrat într-o trupă de teatru „ACT”, cumva cu ambele fie aveam concerte locale, fie organizam concerte cu oamenii din aceeaşi zonă. Participam la festivaluri de teatru unde întâlneam actori sau studenţi la actorie care ţineau workshop-uri cu noi tinerii, întâlnind foarte mulţi oameni din domeniu îmi dădeam seama un pic mai bine ce înseamnă meseria asta. Printre primele nume care îmi vin în minte ale oamenilor cu care am lucrat şi care mi-au rămas întipărite în minte ca fiind repere: Horia Suru, Alina Mihai, Florin Cobzaru. Pe partea de muzică: Roby (Dilimanjaro) şi Omu Gnom. Nu aş vrea să omit pe cineva, au fost foarte mulţi şi sigur involuntar m-au format. Cecilia Moldovan, profesoara mea de engleză din generală a văzut că sunt puţin energic şi cu dorinţa de a face oamenii să se simtă bine și mă distribuia în toate spectacolele, o persoană extrem de dragă mie, de curând am lucrat împreună la un proiect actoricesc şi a fost emoţionant să lucrez cu doamna profesoară, să revin să joc ca actor profesionist şi a fost o confirmare a tot ceea ce a făcut pentru mine, un fel de: „Da, aţi avut dreptate!”

Trupa „Epitaph” a fost înființată după o întâlnire în curtea liceului, fiind în clasa a IX a cu colegul meu de trupă Cristi Fînaru (Japonezu’) a fost o chimie prin prisma a tot ce ascultam, îmbrăcam haine largi, ne împrumutam casete şi tot aşa. După o lună, cântam la balul bobocilor şi eram noua trupă locală.

Anii studenţiei. Ce a însemnat pentru tine timpul petrecut la UNATC?  Cum te-au macar marile figuri din actorie?

Domnul Florin Zamfirescu a fost profesorul de an al generaţiei mele, 2008-2011. Cred că am avut noroc de o generaţie extraordinar de talentată şi cu o dorinţă mare de a reuşi. Au fost nişte ani în care profesorii au fost acolo trup şi suflet pentru noi. Îi am aproape de sufletul meu, au pus acele baze corespunzătoare pentru un actor profesionist. Eu ştiu că sunt norocos pentru că am trecut prin nişte perioade în care eram agitat poate nu îmi convenea sistemul sau altceva, a trecut nişte timp, a fost nevoie să mă dau cu capul de pereţi că să înţeleg. Eu eram mai rebel, dar profesorii mă înţelegeau şi au avut mare răbdare cu mine. Au fost nişte ani frumoşi care s-au coagulat prin învăţat, am petrecut foarte mult timp furând meserie, fie prin sesiuni de lectură, fie prin petrecerile din cămin unde eram toţi colegii și cântam, făceam freestyle, era multă exprimare artistică.

Am mai făcut eu cântece de genul „UNATC” în care satirizam una şi alta, este amuzant că încă se ascultă piesa pe la petreceri şi prin facultate, mai primesc filmări cu cei care o cântă. O doamnă profesoară cu care m-am întâlnit de curând mi-a povestit că pentru  proba de canto la admitere, cineva a avenit cu piesa „UNATC”.

OBS.: Cred că a fost un moment important când ai scos piesa, într-un fel aratai lumii cum este din interior spre exterior. Aratai ceva, oricum şi atunci se vedea că eşti talentat şi îţi place să faci chestia asta, dacă uneori ne va revoltăm, nu înseamnă că nu ne place, ci doar că suntem rebeli şi avem o voce care trebuie auzită.

Sigur că da, dacă nu ne place şi nu ne pasă, poate nu ne revoltăm. Piesa a venit într-un moment în care am simţit să spun nişte lucruri, am înregistrat-o şi încă dăinuie în timp. Încă iubesc facultatea aia şi a fost o perioadă extraordinară pentru evoluţia mea umană şi artistică.

A existat un moment în care vocea ta a fost marcată de o dublă prezenţă, în serialul „Adela” pe Antena 1 şi în piesa de teatru „Nepotul meu Veniamin”. Cum s-a simţit această împlinire?

Cu siguranţă a fost o împlinire. Propunerile pentru teatru şi serial au venit pe fondul pandemic, însă pentru mine s-au aşezat cumva astrele. Mi-am şi făcut norocul, am tras mult timp şi poate Universul a zis „să culegem roadele”. Serialul „Adela” este primul serial de o aşa mare anvergură, la care particip. Este o onoare să joc în „Nepotul meu Veniamin” cu doamna Maia Morgenstern, doamna Emilia Popescu, mi se pare că este visul oricărui actor. Este al doilea spectacol în care joc, după “Arta la domiciliu”, în calitate de actor angajat la Teatrul de Comedie. Indiferent de piedici şi de momentele în care sunt mai tăcut, încerc să mă detaşez şi să spun: „uite, s-au întâmplat şi lucruri la care nu visai”. E important să simţi că ai o apartenență undeva.  În serial la fel, sunt bucuros de întâlnirile cu toţi actorii mari, aici referindu-mă şi la tinerii mei colegi, nu e vorba doar de nume consacrate, ci şi despre colegii mai tineri care sunt extraordinari de talentaţi care mă motivează să devin mai bun. Experimentez mult ce înseamnă actoria de film, pe acest tărâm.

Cum crezi că ar trebui să fie făcută muzica rap, de fapt? Ai menţionat într-un interviu: „ fără licenţă poetică şi accente puse diferit atât pe cuvinte, cât şi pe ceea ce vor să transmită. De unde crezi că vine discrepanţa între ceea ce a fost şi este?

Hmm, probabil a fost tot un moment, dar nu e doar în rap, ci în muzica universală românească. E o chestie personală şi de gust, dacă vrei să spunem aşa. Sunt destul de tranşant cu nişte lucruri. Fiecare e liber să folosească orice tip de licenţă poetică vrea şi să îşi facă muzica în felul în care îşi doreşte. Când am ajuns în Bucureşti, am participat la un campionat foarte mare de battle, pe care l-am câştigat, unde de asemenea eram foarte tranşant. A trecut timpul şi am realizat că fiecare îşi face treaba cum vrea.

Căror dezamăgiri le eşti astăzi recunoscător?

Au fost momente când nu îmi mergea bine nici pe plan profesional, nici personal. Poate nu reuşeam să mă angajez, rămâneam printre ultimii şi nu reuşeam să iau castinguri. Au fost fel de fel de momente când pur şi simplu nu se legau lucruri şi le-am luat ca pe eşecuri. Pe plan muzical, la fel, vreo 2 ani după „Românii au talent”, mergeam la case de discuri, încercam să gasesc soluţii să duc totul la alt nivel. Au fost nişte ani în care încercam să îmi caut sensul. Îmi reveneam şi lucrurile prindeau contur. E ciudat să te vezi într-un moment destul de sus, expus ca după să îţi dai seama că aici se trage linie până la următorul moment. Deci, ca să îţi răspund la întrebare le sunt recunoscător dezamăgirilor din anii de după ce am scos cu Smokey albumul „Aici sau la pachet”. Aveam nevoie să fiu pe scenă, să cânt, iar acea perioadă fost o întâlnire cu deznădejdea. Însă, m-a făcut să gândesc la rece, la nişte lucruri. Ca să îţi răspund mai pe larg, în 2015 mi-am scris disertaţia, am terminat şi mi-am luat diploma.  Când m-am întors în Bacău am primit un rol într-un spectacol de la Teatrul Bacovia. Anca Sigartău era manager pe vremea aceea şi am dat un casting. Ceva s-a legat.  În vara aceea m-am pregătit şi pentru Gala HOP care este o rampă de lansare pentru tinerii creatori din România. Am întâlnit regizori, în speţă Iris Spiridon cu care am lucrat câteva spectacole. A avut încredere în mine şi m-a distribuit în alte proiecte. Până nu am conştientizat eu ce era de făcut, nu aş fi putut să mă ridic.  Oftează: „WOW, CE ÎNTOARECERE ÎN TIMP!”

Nu o sa te intreb cum ţi se potriveşte personajul Adi, pentru că oricărui personaj i-ai fi dat viaţă într-un mod excepţional. Cum este viaţa din culise şi cum ai ajuns să joci aici?

Pai când s-a dat anunţul pentru un nou serial TV, eu clar voiam să încerc experienţa de film. La început, s-a dat casting doar pentru personajele principale, care erau oricum foarte puţine la perioada aceea. La ultima întâlnire cu echipa, nu ştiau sigur dacă mă potrivesc 100% cu personajul. Însă, peste câteva zile am dat probă pentru Adi, surpriza a fost că în aceste zile îmi doream să am un personaj în care să pot să scot tot la iveală din mine. Să arăt tot Bacăul din mine, într-un fel. Când am primit textul, mi-au surâs toate astrele. Mi-am dorit mult acest personaj şi ne-am potrivit foarte bine. De cele mai multe ori m-am întors în trecut, la Bacău, la spatele blocului, la golăneală. Mă simt norocos cu acest personaj. Ne-am coagulat foarte bine, precum o mică familie, sunt deja 2 ani de când lucrăm. Echipa artistică, echipa tehnică, toti ştiu ce au de făcut.

Relaţia cu Smokey şi ce amintiri vă leagă?

Wow.. aş scrie o carte despre experienţele cu Smokey. Ne-am cunoscut prin Omu Gnom când voiam amândoi să facem un concert în Bucureşti şi el ne-a îndrumat să-l facem împreună. După „Românii au talent”, am început colaborarea cu Daniel Lupu, impresarul nostru de la vremea aceea. În 2012, am început concerte pe vară, apoi am luat balurile de boboci, plecam în turnee, aşa cum ne place să le numim. De curând am scos al doilea album, „ Stare de Alertă”. Smokey încă e acolo ca şi prieten, coleg..ne leagă multe amintiri plăcute şi neplăcute.

La un moment dat, pentru un concert dintr-un club din Alba Iulia, patronul nu a fost de acord sa ne plătească onorariul fix, ci sa fim plătiți din bilete. Am făcut cum a vrut. Acolo, fiind şi în ultima zi de BAC, au venit 300 şi ceva de oameni. Încasările au fost cu mult peste onorariul pe care îl doream. Ne-am dat seama că e bine.

Ce poveste are în spate albumul „Stare de Alerta” şi ce principii îţi poartă?

A pornit ca o idee de material scurt. Subsemnatu (care este și producătorul materialului) ne-a sfătuit să mai conturăm un album. Însă, pandemia a schimbat puţin datele problemei. Am înregistrat ori fiecare la el acasă, ori prin diferite alte studiouri, pentru a putea termina albumul, iar pe măsură ce lucram, am hotărât să ducem totul într-o zonă mai serioasă. Ca principii, noi am vorbit despre tot ce ne reprezintă și despre contextul social al vremurilor. Albumul se deschide cu noţiunea de citi şi de a fi informat, sa nu fi cu ochelari de cal şi să vezi doar o părere. Albumul loveşte cu piese mai dure sau mai serioase, după care migrează într-o zonă mai relaxată, să fie câte puțin din toate. Evidenţiază felul în care am crescut ca artişti.