Costel Pătrăşcan, unul dintre cei mai buni caricaturişti ai momentului şi, totodată, cel mai viralizat desenator satiric din România, deţine peste 100 de premii naţionale şi peste 40 de premii internaţionale.

Licenţiat în Sociologie, Pătrăşcan a moştenit simţul umorului şi talentul de a desena de la tatăl său. A debutat în presă în primele zile de după Revoluţie cu o caricatură despre evenimentele din decembrie ’89, publicată într-un ziar local din Brăila. Au urmat apoi alte mii de caricaturi publicate, începând cu anul 1990, atât în ziare locale, cât şi centrale, precum Academia Caţavencu, Plai cu boi, Aspirina săracului, Adevărul, Evenimentul zilei, România literară.

Este fondatorul Salonului Internaţional de Caricatură de la Brăila, eveniment de care s-a ocupat timp de 15 ani.

Defineşte umorul grafic ca fiind “un limbaj internaţional, prin care poţi transmite mesaje generoase într-un mod inteligent”. “Umorul îi pune în dificultate pe mulţi, fiindcă determină interlocutorul să răspundă în acelaşi fel: inteligent”, spune graficianul.

În caricaturile pe care le realizează, Pătrăşcan abordează în general teme politice şi consideră că “politicienii, atunci când privesc o caricatură, îşi dau testul capacităţii de înţelegere”.

“De cele mai multe ori, pică acest test. Reacţia unui politician la o caricatură ne arată de ce este cu adevărat el în stare, care-i sunt limitele. Referitor la politicienii de astăzi, trebuie să admit că înnoirea clasei politice, pe care cred că toţi ne-am dorit-o, nu s-a făcut, că un politician mai tânăr nu înseamnă mai bun, că partidele nu au puterea de a se reforma, iar oferta electorală este foarte săracă”, este de părere Pătrăşcan.

Citește continuarea materialului pe Agerpres, aici.

Cadru universitar, licenţiat în biologie şi teologie, cu masterate în filosofie şi psihanaliză, Alexandru Stermin este un explorator al vremurilor moderne, ce a făcut înconjurul lumii pentru a-i vedea frumuseţile naturale, iar în ultimii ani încearcă să facă “înconjurul” omului, pentru a explora relaţia filosofică pe care acesta o are cu natura.

Pasiunea lui Sandu, aşa cum îi spun apropiaţii, pentru natură s-a născut şi a crescut pe dealurile din jurul satului natal, pe care l-a străbătut cu bucuria şi curiozitatea copilăriei.

“Eu am avut norocul să cresc la ţară, în Viştea de Sus, un sătuc de lângă Munţii Făgăraş, şi am venit pe lume într-o perioadă în care se schimba ceva fundamental. Bunicii mei făcuseră toată viaţa lor agricultură, dar părinţii mei au început să lucreze într-o fabrică dintr-un oraş de lângă şi când plecau la serviciu, erau la serviciu, când veneau de la serviciu, doar se schimbau şi plecau pe câmp. Erau tot timpul plecaţi, tot timpul aveau ceva de făcut şi eu eram de capul meu, pe dealuri, cu animalele. Cumva, am crescut în natură, în sălbăticie”, rememorează acesta anii copilăriei.

A urmat, în mod firesc, Facultatea de Biologie din Cluj-Napoca, oraş în care s-a simţit, la început, dezrădăcinat şi pierdut într-o metropolă ce nu avea nicio legătură cu localitatea în care s-a născut.

“Imaginează-ţi că eu, dintr-un sat de 200 de persoane, am venit în Cluj. Eu, când eram acasă, ştiam cine sunt, pentru că satul îmi spunea cine sunt şi ce fac şi participam la viaţa asta, a comunităţii. Mă duceam la biserică, eram integrat acolo şi credeam că acela e felul de a fi. Când am ajuns aici, în Cluj, mi-am dat seama că există o groază de feluri de a fi, că deja comunitatea nu mai spune cine eşti şi eu nu mai ştiam cine sunt”, afirmă Sandu.

S-a regăsit, în cele din urmă, în filosofie, după ce studiile teologice absolvite în paralel cu biologia l-au dezamăgit, în mod paradoxal, pentru că aveau răspuns la toate întrebările.

Citește continuarea materialului pe Agerpres, aici.

Regizorul Vladimir Anton, director artistic al Teatrului ”Csíki Játékszín” din Miercurea-Ciuc, este exemplul elocvent al omului îndrăgostit de teatru, care, în ciuda tuturor provocărilor, nu a renunţat la dragostea pentru această artă şi pentru care sălile de repetiţii sunt spaţiile pe care le defineşte ca fiind “acasă”.

O discuţie cu Vladimir Anton e plină de zâmbete, dar şi de momente care îţi strâng inima, pentru că vorbeşte cu atât de multă sinceritate despre viaţa sa, despre frici, despre căutări, despre pierderi, dar şi despre realizări sau visuri.

Vladimir s-a născut într-un cartier din centrul Bucureştiului, în urmă cu 40 de ani, într-o familie de artişti multi-mixtă, după cum o descrie: tatăl – Florin Anton era actor la Teatrul de Comedie, “oltean dintr-un sat din Oltenia”, iar mama – Liudmila Szekely Anton, regizor şi profesor, “născută la Moscova, din tată secui braşovean şi mamă rusoaică-tătăroaică”. Are o soră, Ioana Anastasia, actriţă la Teatrul Bulandra din Bucureşti, pe care o numeşte “soarele vieţii mele”.

A copilărit “pe maidan”, pe acoperişurile caselor din împrejurimi, dar şi în Teatrul de Comedie, pe care şi-l aminteşte ca pe un paradis pierdut.

“Am trăit în teatru. Am 40 de ani, din care vreo 39 de ani de teatru. Am copilărit în Teatrul de Comedie, pe care mi-l amintesc, aşa, ca pe un paradis pierdut, deşi în nişte vremuri înspăimântătoare. Ţin minte şi dinainte de ’90 foarte multe lucruri, ţin minte frigul şi, după anii ’90, ţin minte cum s-au golit sălile de teatru, pentru câţiva ani au fost goale. Televiziunea a început să facă primii paşi înspre comercial şi s-au golit sălile de teatru. Dar ţin minte, trăiesc cu sentimentul de familie care exista în Teatrul de Comedie şi cu mari, mari artişti”, povesteşte Vladimir Anton.

Citește continuarea materialului pe Agerpres, aici.